Se facuse coada mare la semafor, erau si masini straine. Mona insa nu se ridica de pe bordura. Putea s-o vada si Marinela, care-o pindea de la colt. Nu-i pasa. Trebuia sa se odihneasca, nu-si mai simtea picioarele. Bine ar fi fost sa se ascunda intr-o tufa, la umbra, dar pina acolo era mult, iar stapina-sa ar fi uscat-o in bataie. Asta dupa ce ar fi tinut-o nemincata si i-ar fi ris in nas: „Ce, fata, te coconisi, ai? N-ai vrea acu’ si asistenta medicala la cersit?“ Da, stia bine Mona ca nu trebuie sa se ia cu tiganca. Era destul ca ii asigura o masa si un acoperis deasupra capului. Ea nu trebuia decit sa-i duca, in fiecare zi, 250-300 de mii de lei. Cu asta-si platea si piinea, si somnul. Si cei 19 ani cu care o procopsisera nenorocitii de parinti.
In fiecare zi, la zece dimineata, Mona isi ia locul la semaforul de la Casa Stiintei si Tehnicii. Loc bine stabilit si dat in grija ei de o luna incoace, de Marinela si barbatu-sau, Amar. „Ei ma tin de cind am plecat ultima data de-acasa. E mai bine decit pe strada. Imi dau sa maninc si am unde sa dorm. Eu cersesc. Din banii cistigati – doua, trei sute de mii – nu-mi ramine nimic. Dar altceva n-am de facut.. Bine ca macar nu mai stau pe strada, prin boscheti…“
„Reintegrata“ in familia criminala
Mona are 19 ani si a pierdut sirul caselor in care a locuit pina acum. Intii, cum isi aduce aminte, a stat acasa, in Brestei, cu mama, tata si cu cei 12 frati. Pina la sapte ani, cind disperarea, spaima, groaza au facut-o sa-si ia lumea-n cap.
„M-a muscat. De gura, de nas, de ureche. Pe miini si pe fata m-a ars, iar in cap m-a taiat cu cutitul. Si ce mi-a facut mie le-a facut si fratilor mei mai mici. Pentru ca nu faceam treaba, pentru ca nu eram cuminte, asa zicea. Mama mea m-a desfigurat, m-a distrus. M-a chinuit, m-a batut…“
A fugit. La inceput a stat pe strazi si a cersit. A prins-o politia si a dat-o Directiei pentru Protectia Copilului (DPC). A schimbat camin dupa camin, pina la virsta de 18 ani.
„Femeile din Casele de copii m-au recunoscut. Mi-au spus ca am fost acolo si cind eram mica. Eu nu-mi aduc insa aminte… “
Directia pentru Protectia Copilului isi aminteste, intr-adevar, de ea. Daca inainte a fost adapostita ocazional in centrele de plasament, din 1997 Mona Paun a fost „adoptata“ cu totul.
„Pina la virsta de 18 ani, cind, asa cum cere legislatia, a fost reintegrata in familie. Faptul ca a fost maltratata de mama este cunoscut. Noi
i-am oferit posibilitatea de a se inscrie la scoala si astfel sa ramina la noi. Nu a facut-o, insa. De ce? Nu stim. Se pare – asa vorbesc ceilalti copii cu care a stat – ca s-ar prostitua, pentru a cistiga bani“, declara George Vila, din cadrul DPC.
Prostituata, tinjind dupa dragoste
Prostituata sau nu, tinara muscata de propria mama a devenit o fugara, incercind sa scape de familie, de cei care o cunosc, de propria identitate. Ultimul centru de plasament in care a stat Mona a fost cel de pe strada Silozului. Anul trecut, ajungind la virsta majoratului, a trebuit sa plece. A mers acasa, dar n-a rezistat mai mult de doua saptamini. S-a intors pe strada. Intr-o zi, cersind prin locuri mai putin umblate, de frica si de rusine sa n-o vada lumea, viata ei s-a schimbat. Nu pentru multa vreme insa.
„M-a oprit o tiganca. Mi-a zis ca e pacat de mine sa ma irosesc pe strada. Ca ea crede in Dumnezeu, ca vrea sa ma ia la ea. Nu trebuie decit s-o ajut acolo, cu spalat, calcat, curatenie… “
Mona s-a dus. O saptamina mai tirziu, a trebuit sa plece din nou.
„S-a intors barbatu-sau intr-o noapte. A batut-o pe ea si pe copii. Dimineata, femeia mi-a spus ca trebuie sa plec, macar o perioada. Si m-a si ajutat: impreuna cu copiii ei, m-am dus sa stau la un prieten de-ai ei“.
Traiul in noua casa a produs o alta schimbare in viata fetei: a devenit femeie. Asa cum marturiseste, fara sa se rusineze defel, Mona a trait cu barbatul care i-a oferit adapost. Cind credea ca poate toate problemele au luat sfirsit si ca, de-acum, are si ea un rost pe lume, visul frumos s-a spulberat.
„Am spart o oglinda, care, se pare, era de mare pret pentru el. M-a dat afara. Mi-a zis ca pot sa ma intorc la el numai cind o sa-mi fac operatie, sa arat si eu bine“, spune Mona, disperarea facindu-si din nou loc in glasul ei.
„Cum ai ajuns, Monico, in halul asta?…“
Sufletul fetei de numai 19 ani se zbate intre rusinea de a cersi in strada, parasita de toti, si slutenia chipului, care-i fringe dureros orice incercare de a se elibera de suferintele vietii.
„Am fost la doctorul Pirvanescu, inainte de Pasti. Ma stie de cind locuiam in caminul de batrini. Mi-a spus ca ma opereaza, dar nu am nici un act, nici buletin, nici certificat de nastere. De bani nu mai vorbesc… Ce sa fac? Nu vreau sa ramin asa. Parca sint monstru. Toata lumea se uita urit la mine, de parca as avea riie. Nu vreau sa traiesc chinuita de gindul ca toti fug de mine. Stiu ca, de fapt, as fi draguta. Si numai la asta ma gindesc: ca pot sa scap de semnele pe care mi le-a facut mama…“
Stela Vaduva, acesta este numele celei care i-a dat viata Monei. Acelei care si-a torturat propriul copil inca din primele luni de la nastere, care a avut atita singe rece, incit sa-si infiga dintii in ureche, in nasul si buzele fetitei de sapte anisori, lasind-o intr-o balta de singe. Singe din singele ei. Propriul ei copil.
„Nu este adevarat! Adica, daca as fi asa o mama, as fi crescut eu 12 copii? O vagaboanda, toata strada o stie. Puteti sa intrebati. A venit cu sifilis, de-a umplut pe toata lumea… Loredana? Da, fata mare e mariata. A avut un accident de masina cind era mica, la patru ani. Nu-si mai aduce aminte. A ramas fara un picior. Pe Costica? L-a muscat ciinele de fata, Doamne fereste sa-i fi facut eu ceva… Da’ si pe altii i-a muscat, au semne multe“, spune cu toata convingerea si inconjurata de familie Stela Vaduva, nevasta lui Marin si mama Monicai.
Provenind dintr-o familie pe care nici ea n-ar vrea sa si-o mai recunoasca, trecuta prin zeci de case de copii, rabdind de foame si indurind rusinea pe strazi, Mona mai spera intr-un semn al providentei, in dragostea unor parinti, in iubirea omului caruia i-a fost devotata. La semafor sta agatata de portiera unei masini.
„De la zece pina la douasprezece. Apoi merg la Marinela, sa maninc. Mai stau ce mai stau si ma duc inapoi la semafor, pina seara, sa fac bani… E foarte rau pe strazile astea! Chiar cei de la Protectie mi-au zis:<<Cum ai ajuns, Monico, in halul asta? Ce cauti tu aici!>> Apoi au plecat, ca s-a facut verde….“
