Saracia ii invata pe oameni sa faca lucruri de care nu se credeau in stare. Cind locuiesti intr-un adapost de chirpici, nevoia, dar mai ales frigul te obliga sa lasi deoparte stropul de mindrie care ti-a mai ramas. Si incepi sa cauti prin gunoaiele vecinilor mai instariti dupa o caramida, o placa de BCA sau macar o scindura mai de Doamne-ajuta. Daca ai fost norocos,
te-apuci de cirpit zidul casei si te miri de unde ai atita indeminare cind, pe la inceputul anilor ’90, visai sa „faci privatizare“.
Lidia Iovan locuieste intr-o baraca in apropierea Intreprinderii de Utilaj Greu (IUG) Craiova. Odata, erau cinci suflete in casa. Acum au ramas doar trei: ea, mama sa si fiica de cinci ani. Pentru femeia de 45 de ani, ridicatura de pamint presarata ici-colo cu bucati de caramida este marea realizare a vietii.
„Cit am muncit toata vara! Si tot n-am terminat! Haideti inauntru sa vedeti ce-am facut eu singura, cu miinile mele! O iau inainte, asa, in calitate de gazda!“, ne invita femeia cu fata luminata pentru moment, de atentia acordata.
Intram in „camera“ aflata in renovare. Niste scaune rupte, multe trente si o copaie plina cu rumegus folosit pentru inaltarea nivelului casei, ca „vine iarna si-o sa tremuram de frig.
„Am un sac de ciment, de care am mare grija. O sa tencuiesc pe-afara, de-o s-arate casa ca alea din colt. Vreau sa dau o spoiala, sa fie ceva igienic!“, viseaza zidarita, aratind spre locuintele vecinilor.
Familia Lidiei locuia la bloc in vremurile bune. A vindut apartamentul dupa revolutie, cind in tot romanul s-a trezit spiritul de intreprinzator.
„Am lucrat la metalo-chimice si la Oltcit. Da’ am ramas fara serviciu in ’90. Pina in ’94 am stat la bloc. Am vindut apartamentul, ca voiam sa fac privatizare. Am luat o casa in Catargiu, dar a cazut. Au venit ploile si mi-au luat si marfa de aproape un milion de lei. Acuma nu mai am nici trecere pe la oameni ca sa-mi gasesc un serviciu!“, povesteste femeia.
„Vreau bomboane, vreau, vreau, vreau!“
In primul an cind s-au mutat „la casa“, a venit pe lume si Georgiana-Andreea. De tatal copilei, Lidia nu aminteste nici macar in treacat. Doar se vaita de soarta cruda a copilei bolnave de epilepsie:
„Are cinci convulsii. Da n-are venit d-ala de handicapati, ca ne-au zis ca nu se incadreaza. Adica nu e nici foarte grav, nici prea bine. Am doar alocatia ei. Merg eu la factorita sa mi-o dea, ca nu vine aici. Pe buletin am adresa de la bloc. Ajutor social nu-mi da, ca am avut apartament si l-am vindut. Mi se rupe sufletul cind incepe fetita cu «Vreau bomboane, nu-ntelegi? Vreau, vreau, vreau!»“.
In sedinta din aceasta saptamina a Consiliului Local Craiova, alesii orasului au propus demolarea tuturor locuintelor de genul celei in care locuieste si Lidia Iovan.
Primarul Vasile Bulucea a fost, in principiu, de acord: „Bine, de demolat ii demolam, da’ unde-i bagam?“ Deciziile care schimba viata unor oameni care au ca singura vina saracia par relativ usor de luat. Fara nici o sansa de a-si influenta viitorul sau de a-si schimba conditia, Lidia Iovan nu prea ia in considerare amenintarea edililor de a o demola. Fiecare zi trece la fel. Mincarea este cea mai mare grija: „Pentru azi am luat de cinci mii fasole, cinci mii o piine, si-atit. Si-asa e prea mult!“
