Situata la vreo 50 km de Craiova, comuna doljeana Caraula adaposteste 2.659 de suflete, din care 712 sint romi. Oamenii nu sint bogati din cale-afara, desi nu se feresc de munca. Necazuri au destule, cea mai mare durere a localnicilor fiind lipsa apei potabile, in conditiile secetei prelungite si a secarii fintinilor. In rest, comuna cu un singur sat are vreo opt circiumi, o discoteca, o brutarie si o ferma zootehnica de fala in judet. Dar cam atit, de vina fiind saracia generata de vesnica tranzitie catre o tot mai indepartata iluzie numita economie de piata…
Originile comunei Caraula se pierd in negurile istoriei. Relatarile batrinilor satului au ramas in memoria localnicilor care povestesc cu mindrie despre trecutul glorios al stramosilor lor. Interlocutorul ideal este insa Aurel Matara, secretarul primariei, o adevarata monografie ambulanta a comunei, care nu pierde nici o ocazie de a impartasi celor din jur, intr-un limbaj ales si mai ales captivant, din prea multele sale cunostinte. Asa am aflat ca prima atestare a localitatii dateaza de pe vremea lui Mircea cel Batrin. Pe atunci, locuitorii sai erau cunoscuti sub numele de cucuieti, sirbeni si ciocanari, grupati in trei catune, in functie de indeletniciri sau locul de bastina, localizate in zonele Valea Orodelului, Siliste si Ciocanari. In timpul epidemiei de ciuma care a facut ravagii in Europa secolului XIV, satenii s-au retras in jurul punctului numit Caraula dupa denumirea grupurilor de ostasi care asigurau aici un fel de serviciu de monitorizare a invaziei straine. La cea mai mica suspiciune de prezenta a dusmanilor in zona, caraulenii informau ostirea domnitorului prin focuri imense aprinse in virful dealului. Acestea degajau o cantitate insemnata de fum, suficienta pentru a trimite „semnale“ in eter, care erau apoi decodificate de expertii Mariei sale. Metoda semana destul de mult cu cea folosita de indienii din America si dadea rezultate.
Caraula – fosta comuna a gheonestilor si crucerestilor
Localnicii au reusit sa reziste eroic in fata asediatorilor, atitudine pe care si-au pastrat-o chiar si in timpul dominatiei otomane cu riscurile de rigoare, dupa cum reiese dintr-o relatare din secolul al XIX-lea, povestita cu mult aplomb de secretarul primariei. „Perceptorul care stringea birurile a fost ucis de sateni. Pentru ca nimeni nu a vrut sa-i deconspire pe vinovati, sultanul a ordonat ca intreg satul sa fie ars din temelii“. Din fericire, fapta a fost rascumparata de maiorul Misa din Vidin, care devine proprietarul comunei in schimbul unei sume considerabile de bani. La scurt timp, maiorul isi vinde noua proprietate taranilor. Astfel, fosta comuna a gheonestilor si crucerestilor, dupa cum mai este cumnoscuta in istorie, reuseste sa isi recistige independenta. Urmeaza apoi o perioada de relativa prosperitate pentru localnici, in care legea in sat o faceau marii mosieri, cum ar fi Jean Firichide. Acesta se pricopsise cu o zestre de vreo 120 de pogoane de pamint de la socrul sau Marghiloman care, adaugata la proprietatile detinute l-au facut cel mai bogat om din zona. Pina in 1935 o parte din mosia lui Firichide ajunge in proprietatea mai multor sateni, care reusesc sa o cumpere cu creditele primite de la Banca Populara. In aceeasi perioada, o alta familie de mosieri, Geiculestii- se implica si realizeaza in scurt timp unele dintre cele mai importante edificii din comuna, multe dintre ele pastrate pina in ziua de azi, cum ar fi primaria, Banca Populara de Credit (in prezent Cooperativa de Credit), Scoala Generala cu clasele I – VIII si Podul de la Bunget. A urmat apoi regimul comunist, despre care cei mai multi se codesc sa vorbeasca, desi isi amintesc de intervalul 1970 – 1980, ca de cea mai prospera perioada din istoria localitatii. Lucrurile au mers din rau in mai rau dupa 1989, cind multi dintre cei care incercasera fara succes sa isi faca un rost la oras s-au intors in comuna, ca sa-si refaca viata.
