În Craiova, oamenii spun că există seri pe care orașul nu le uită niciodată. Seri care rămân suspendate între generații, transmise din tată în fiu, din tribună în tribună, din lacrimă în lacrimă. Iar noaptea în care Universitatea Craiova a devenit campioană după 35 de ani nu a fost doar un meci de fotbal, a fost noaptea în care un oraș întreg și-a recuperat sufletul.
Au fost 35 de ani de așteptare, de speranțe frânte, de generații crescute cu poveștile Craiovei Maxima și cu nostalgia unui titlu care părea, de multe ori, imposibil de atins. Pentru unii suporteri, ultima mare bucurie trăită în Bănie exista doar în amintiri. Pentru alții, cei mai tineri, era doar o poveste spusă de părinți și bunici, despre serile în care Craiova făcea România să viseze.
Dar duminică noapte, pe „Ion Oblemenco”, trecutul și prezentul s-au întâlnit din nou. Orașul a respirat la unison, stadionul a devenit neîncăpător pentru emoția oamenilor, iar alb-albastrul a acoperit totul. Nu mai era doar despre un trofeu, era despre identitatea unui oraș, despre iubirea dusă mai departe timp de decenii și despre credința că, indiferent cât durează, există momente pe care destinul le păstrează pentru cei care nu încetează niciodată să spere.
Orele în care Bănia a început să viseze cu ochii deschiși
Totul a început cu multe ore înainte de fluierul de start. În centrul Craiovei, încă de la 16:30, alb-albastrul cucerise deja orașul. Mii de oameni, îmbrăcați în culorile Științei, cântau de parcă voiau să acopere cu vocile lor toți cei 35 de ani de așteptare. Torțele luminau fețele suporterilor, iar cântecele se auzeau din ce în ce mai tare, ca o chemare. Ca o promisiune.
Din centrul orașului până spre „Ion Oblemenco”, corteul galeriei a transformat Craiova într-o scenă sud-americană. Fum, steaguri, lacrimi în ochii oamenilor și sentimentul că nimic rău nu mai poate opri destinul acestei echipe.
Când autocarul „alb-albastru“ a ajuns la stadion, s-a pierdut într-o mare alb-albastră. Fanii l-au „înghițit“ într-un infern de fumigene, torțe și scandări. Pentru câteva minute, Craiova nu a mai fost doar un oraș, ci o inimă uriașă care bătea la unison pentru aceeași iubire.
Pe esplanadă nu mai exista spațiu. În tribune nu mai exista aer. Cele 30.000 de bilete dispăruseră în doar câteva ore, iar alte zeci de mii de oameni ar fi vrut să fie acolo. Când stadionul a cântat imnul Științei înaintea meciului, părul s-a ridicat pe mâinile tuturor. Peluza Nord a ridicat o coregrafie uriașă, luminată de torțe și fumigene, iar arena „Ion Oblemenco” a devenit pentru o noapte centrul lumii pentru orice oltean.
Craiova a jucat ca o campioană care își cunoștea destinul
Apoi a început meciul. Și Universitatea Craiova nu a jucat ca o echipă care putea deveni campioană. A jucat ca o echipă care știa că este campioană.
În minutul 3, David Matei a deschis scorul și stadionul a explodat. Nu era doar un gol. Era începutul eliberării. Cinci minute mai târziu, Assad Al-Hamlawi a scăpat singur cu Lefter și a înscris cu sângele rece al marilor atacanți. 2-0 după opt minute, iar oamenii din tribune începeau să se uite unii la alții fără să spună nimic. Pentru că toți simțeau același lucru: „Se întâmplă. În sfârșit, se întâmplă.”
Dar Craiova nu s-a oprit. A atacat continuu, cu o furie frumoasă, cu un fotbal spectaculos, aproape imposibil de oprit. A fost genul de meci în care mingea părea că ascultă de stadion. Universitatea Cluj nu mai putea respira. Anzor, Cicâldău și Baiaram au continuat asaltul, iar oltenii au intrat la pauză cu 2-0 și cu titlul deja plutind peste stadionul din Bănie.
În repriza a doua, Craiova a făcut show. Assad a marcat din nou pentru 3-0, Anzor a dus scorul la 4-0, iar momentul care a rupt definitiv inimile tuturor a venit în minutul 72. Luca Băsceanu, în ziua în care împlinea 20 de ani, a înscris pentru 5-0 și a devenit campion al României chiar în noaptea în care Craiova își regăsea gloria pierdută. Era prea frumos ca să fie inventat.
Noaptea în care Craiova și-a recuperat fericirea
După 93 de minute a venit fluierul final. Unii jucători au căzut în genunchi. Alții au început să plângă. Unii râdeau și plângeau în același timp, fără să mai știe ce simt. Pentru că există bucurii atât de mari încât corpul nu mai știe cum să reacționeze la ele. Stadionul a rămas plin. Nimeni nu voia să plece. Nimeni nu putea să plece. După 35 de ani, Craiova devenise din nou campioană și tot orașul voia să trăiască fiecare secundă până la capăt.
Jucătorii au făcut turul stadionului cu trofeele în brațe. Au cântat cu galeria, au dansat pe gazon și au ridicat spre cer trofeul SuperLigii și pe cel al Cupei României, într-o imagine care va rămâne pentru totdeauna în istoria fotbalului românesc. Când Nicușor Bancu a înălțat trofeul deasupra capului, „Ion Oblemenco” a explodat într-o mare de lacrimi, fum și fericire. Nu mai era doar un trofeu, era revanșa unui oraș. Era sfârșitul unei așteptări care durase o viață pentru unii suporteri.
În loja oficială stătea „istoria“ Craiovei
Foto: Sportpictures.ro.
Printre toate acele imagini, undeva în loja oficială, stătea Sorin Cârțu. Omul care a văzut Craiova campioană ca jucător, ca antrenor și acum ca președinte. Omul care și-a trăit întreaga viață în alb și albastru. Pentru el, poate mai mult decât pentru oricine, noaptea aceasta nu a fost doar despre fotbal. A fost despre destin.
Și poate că peste zeci de ani, când nepoții îi vor întreba pe cei care au fost acolo cum a fost noaptea în care Craiova a devenit campioană după 35 de ani, răspunsul va fi simplu:
„Nu se poate povesti. Trebuia să fii acolo ca să înțelegi cum arată fericirea absolută!”
