Ţintele lor de toată ziua sunt clădirile dintr-o intersecţie supercirculată, vreun magazin de la parterul unui bloc din Craiova, nişte trenuri personale şi, la plictiseală, câteva tramvaie bune de semnat („tag-at“) cu markerul.
StreetArt, ar spune unii, expresivitatea maximă cu mijloace minime, inventivitate, originalitate şi curaj, ar comenta alţii. Cu alte cuvinte, artiştii urbani care îşi expun lucrările în vederea liberei critici a majorităţii. Sau artiştii nopţii, cum i-au denumit alţii, căci numai atunci când felinarele se sting, feriţi de ochii indiscreţi ai trecătorilor, purced la drum. Sunt înarmaţi cu spray-uri şi cu multă imaginaţie. Îşi expun creaţiile aparent fără limitări de ordin legal sau tehnic, căci graffiti nu este privit ca un act legal. Nimeni nu şi-ar dori acest lucru, căci unde ar mai fi libertatea grafferilor. Şi atunci lucrurile sunt lăsate să curgă lin, căci nimeni nu ar înlocui cu nici un preţ sentimentele intense trăite la metrou, pe stradă sau între blocuri. Şi arta prinde viaţă, de la simplificări extreme ale formei până la complexitate năucitoare. Noaptea, altă operă se naşte, un alt perete, care până mai ieri păstra urma vizibilă a trecerii anilor şi a vremii, astăzi capătă o nouă imagine, căci el a trecut pe acolo. Aseară, sub masca nopţii. A lăsat urme vizibile, plăcute, menite să încânte ochiul trecătorului care preferă drumul scurt dintre blocuri, în încercarea de a evita aglomeraţia urbană. Un mesaj mai vechi, „Gangster paradise“, ce te duce cu gândul la altmosfera din liceul american din pelicula „Dangerous minds“. Ceva mai departe , pe altă alee dintre blocuri alt mesaj. De data aceasta, mai greu de descifrat. De fapt, un limbaj specific grafferilor, cei care îşi trăiesc viaţa după anumite reguli nescrise „Nu dăm pe biserici şi pe monumente, nu dăm peste un graf al unuia mai bun. Peste unul mai prost poţi să dai. Mie mi s-a întâmplat să dea unul mai prost peste mine. Dacă îl prindem, îl omorâm cu bătaia, că astea sunt lucruri care ne deranjează pe toţi care am trecut de limita penibilului“, recită din poruncile grafferilor Pics, un graffer autohton. Paradoxal, în lumea lor aceste porunci sunt respectate. Un cod neimpus, dar care nu este încălcat decât, probabil, de cei care astăzi le sunt duşmani şi care preferă să privească dimineaţa acelaşi perete murdărit de vreme, şi nu mesajul lui, al adolescentului, care şi-a găsit ca mijloc de exprimare graffitti.
Între iubire şi ură
Nimeni nu le cunoşte identitatea, căci nici unul dintre ei nu ţine să şi-o facă publică. Ar avea prea multe de tras pentru o pasiune. În plus, liniştea i-ar fi pe nedrept stricată, căci administratorul de la blocul din colţ, pe care mai ieri a lăsat un graffiti, l-ar da cu siguanţă pe mâna poliţiei dacă ar şti că este vorba despre el. Şi chiar dacă bătrânelul acela de la unu, care stă mai tot timpul cu ochii pe geam, pentru că bătrâneţea nu-i mai dă pace şi-i tulbură deseori somnul, îi zâmbeşte ştrengăreşte de fiecare dată când îl vede, pentru că ştie că el este autorul acelui desen de pe peretele din faţa casei sale care i-a suscitat interesul, îl iubeşte şi-l bate prieteneşte pe umăr, ca şi cum ar încerca să-l încurajeze să nu renunţe, el, grafferul, este hotărât să rămână anomim. Preferă să fie puştiul nonconformist din spatele baticului, care se strecoară seară pe uşă afară, pentru a-şi stăvili elanul creator.
Imitatori ai occidentalilor
Aşa că, în miez de noapte, ei continuă să creeze. În stilul caracteristic. Riscă, dar şi câştigă. Şi chiar dacă de accidente care să-ţi facă părul măciucă grafferii n-au auzit în România, rămân uneori în noapte, după ce opera a fost încheiată, să discute despre peripeţiile celor de dincolo. „Am citit pe internet cum pe un ghinionist l-a tăiat metroul“, se aude un glas din spatele unei eşarfe cu steagul Americii. „Ştiu şi eu un caz asemănător. Tot la metrou. A murit electrocutat. De, a occidentalilor a fost soarta crudă, dar a lor e şi gloria“, conchide cel ce poartă cagula pe faţă. „Din ea împrumută grafferii figurile şi stilurile pe care le vedem la tot pasul. Cei din afară au o întreagă cultură, au reviste şi concursuri de graf. În unele ţări, graffiti-ul e legalizat în anumite zone. Ar fi bine să se întâmple asta şi aici, noi deocamdată încercăm să-i copiem“, a spus Sun, al cărui prim graf, un personaj cu părul mare şi cu un tricou zdrenţuit, a fost făcut cu nişte spray-uri pentru vopsitorie auto. Acum cine-i interesat de streetArt găseşte spray-uri fie la un magazin de articole hip-hop, fie la hipermarket. „Sunt sigur că majoritatea nu ştiu ce vând“, apreciază Sun. Dar parcă nici nu mai contează. Importante sunt doar formele de manifestrare streetArt ale adolescentului secolului 21, care refuză să comunice verbal. Amuţeşte, pentru a vorbi prin graffitti.
Graffiti- povestea continuă
Din 1974 apar inovaţiile în stilurile graffiti. Este momentul în care bombing-ul (pictarea multor suprafeţe-n.r.) şi stilul au început să se distingă între ele. Whole car-urile au devenit ceva obişnuit, iar forma finală a bombing-ului a ajuns throw-upul (o semnătură stilizată, mai elaborată. De obicei are o culoare pentru una şi alta pentru umplere. Literele au forme rotunjite, uşor de executat- n.r.). Peste noapte, fiecare adolescent american îşi dorea să fie un băieţaş de cartier din New York. Mc-ii, breaker-ii şi writerii au devenit omniprezenţi. Chiar şi în afara New York-ului, unde mijloacele de transport urban erau mai puţine, voiau să-şi vadă operele în mişcare. Au găsit şi alte metode prin care să-şi expună lucrările. Trenurile de marfă care erau destul de accesibile, iar gradul de securitate foarte scăzut, au devenit astfel următoarea lor ţintă. Aducându-şi lucrările în galeriile europene, i-au molipsit şi pe europeni, care s-au îndrăgostit de stilul de viaţă din New York. Peste 20 de ani, în 1994 detaliile despre graffiti au pătruns şi pe paginile web, primul site organizat dedicat în întregime acestei arte a fost Art Crimes. Câţiva ani mai târziu au apărut sute de pagini web, specializate în toată lumea. Aceste site-uri sunt accesate de copiii care n-au fost niciodată foarte aproape de linia de metrou până la writeri, care profită de tehnologia multimedia şi o transformă într-o nouă formă de exprimare a artei. Deşi internetul îi scuteşte de mirosul şi petele de vopsea, de frica de oamenii legii, nu va putea înlocui niciodată sentimentele intense trăite la metrou, pe stradă, între blocuri. Cu toate astea, va marca arta graffiti-ului şi poate peste multe decenii vom vorbi despre etapa web. Povestea nu se termină aici, încă se colorează…
