Astazi exista sute de site-uri, ce-ti ofera pe o pagina rezumatul oricarei carti, si zeci de topuri TV care iti spun care e cea mai buna muzica. De ce sa mai si gândesti când exista oricum o duzina de domni imbracati in haine solemne si arborând fete serioase care iti spun la ce film sa mergi, ce muzica sa asculti si ce carti sa citesti?! Domnii acestia seriosi sunt cei care tin in mâna telecomanda celei mai tinere generatii de români – generatia tele-ghidata. E minunat sa faci parte dintr-o astfel de generatie: nu pierzi timp cu selectia filmelor bune pentru ca exista Oscarurile sa faca asta; citesti numai carti garantat fundamentale pentru ca omul acela serios care aduce cartea nu ti-ar recomanda prostii la miezul noptii. Generatia tele-ghidata nu sufera de prostul obicei al disputelor interne pentru ca aici unanimitatea e la ea acasa: tuturor le place Coelho (pâna si lui Becali) si aproape toti stiu de ce iubim femeile. Generatia tele-ghidata e fericita. E fericita pentru ca a gasit o duzina de oameni seriosi care sa aleaga in locul lor.
Exista insa si o categorie „nefericita“ de tineri, ma recunosc si poate te recunosti si tu, cititorule, printre ei, tineri carora „Alchimistul“ nu le-a schimbat viata. Acesti tineri nu au incredere in oamenii seriosi care decreteaza cine si ce e genial. Isi permit luxul de a avea dileme, dar si obraznicia de a glumi pe seama unui film despre doi ciobani plictisiti, film din care americanii au facut deja un cult. Pentru astfel de tineri vor fi scrise rândurile prezente si viitoare ale acestei rubrici. Pentru cei care stiu ca una din micile fericiri ale vietii sta in dreptul de a alege intre ce iti place si ce nu-ti place. In acest spatiu nu vor exista verdicte, ci doar intrebari adresate celor ce nu sunt seriosi, dar gândesc.
„Cum gândesc si de ce gândesc?“ e una din acele intrebari ce nu ies prea des din gura unui membru al generatiei tele-ghidate. Insa multi altii sunt fascinati de minunatul mecanism de functionare al „obiectului“ ce sta intre umerii fiecaruia dintre noi. Pentru a intelege resorturile fiziologice prin care creierul uman produce ceea ce noi numim gândire sunt necesari ani multi de studiu dedicat. Când unul dintre oamenii ce stapânesc cunoasterea acestor mecanisme complexe ia decizia de a descrie pentru neinitiati „spectacolul tulburator al mintii“, atunci se produce un eveniment.
Un astfel de eveniment este cartea lui Oliver Sacks „Omul care isi confunda sotia cu o palarie“ (Humanitas, 2005). Desi cartile acestui medic cu un talent literar veritabil stau la baza unor scenarii si filme celebre („Awakenings“ cu Robin Williams si de Niro), o lectura placuta nu este garantata, insa una incitanta este certa. 24 de povestiri reale ale unor cazuri extraordinare sunt tot atâtea tablouri caleidoscopice ale unui univers in care boala te transforma in zeu si anormalul in clarvazator. Un genial baterist de jazz stapânit de boala Tourette isi pierde creativitatea salbatica o data cu vindecarea. Pus in fata unui paradox ireal alege sa intrerupa tratamentul la fiecare sfârsit de saptamâna pentru a-si recapata harul. Plina de astfel de istorii bizare, aceasta carte s-ar putea sa nu va fascineze prin stil, dar va va fascina prin intrebarile pe care le ridica. O carte pentru cei care nu sunt seriosi dar gândesc.
