Nu pot alunga niste nedumeriri legate de teoria d-lui Basescu despre „axa Washington – Londra – Bucuresti“. Imi vine greu sa cred ca la Washington si la Londra s-a pus problema unei „axe“ cu noi. De aceea, oricât m-as stradui s-o iau in serios, nu reusesc. Imi amintesc ca in toamna anului 1990, când ma gaseam la New York, corespondentul unui ziar românesc a facut un sondaj de opinie pe Broadway, din care rezulta ca strada americana nu stia, de fapt, mai nimic despre noi. Cel mult, auzise de legenda sinistra a lui Dracula, de „un presedinte dement care a sfârsit prin a fi impuscat“, acesta fiind Ceausescu, sau de mititeii si sarmalutele de la un restaurant românesc. In rest, raspunsurile date la intrebarea „ce stiti despre români si despre România?“ mi-au provocat un amestec de umilinta, revolta si perplexitate. Caci unii ne plasau intr-o geografie cu totul aproximativa, iar câtiva aflasera cu acel prilej ca existam. Un politist a stat o clipa pe gânduri, incurcat, dupa care a zis, pe jumatate glumind, pe jumatate serios: „O luati pe prima strada la dreapta, va duceti la aeroport, va urcati in avion, coborâti in Europa si mai intrebati“. Sincer sa fiu, nu credeam ca ignoranta americanilor, in ce ne priveste, e atât de mare. Si noi care, la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, i-am asteptat, ani la rând, sa ne vina in ajutor!
Nu stiu cât de mult s-au schimbat lucrurile intre timp. Desigur, oficialii americani cunosc mai multe despre noi (poate, chiar prea multe!), dar ma indoiesc ca termenul „axa“ le-a trecut vreodata prin minte si ca n-au zâmbit când au auzit ca pe malurile Dâmbovitei se vorbeste serios despre asa ceva. Cum, insa, teoria nu leza in nici un fel interesele strategilor americani, dimpotriva venea in intâmpinarea lor intr-un moment in care prin Europa bate un vânt cam antiamerican, nimeni de la Departamentul de stat sau de la Pentagon n-a dorit sa-si faca publica mirarea. Mai mult: când Basescu a ajuns in Biroul Oval a aflat ca Bush il considera „prietenul lui“.
Marturisesc ca nu tot ce-am vazut in America mi-a stârnit admiratia. Lipsa mea desavârsita de spirit practic pe care, printr-o chimie misterioasa a complexelor, am transformat-o in orgoliu nu era de natura sa-mi faca simpatica mentalitatea pragmatica de la baza „reusitelor“ americane. Si, probabil,
n-a fost chiar inocent gândul ca, intr-o catedrala gotica din Europa, ai o ameteala metafizica, pe când, intr-un zgârie-nori, ai doar o ameteala fizica. Aceasta nu inseamna ca ma numar printre acei europeni care, trecând Oceanul, adopta o morga ironica si dezabuzata, pregatiti sa strâmbe din nas, orice ar vedea, si sa nu le placa nimic. Cum am precizat intr-un „Jurnal american“ (din „Aventuri solitare“), nu tin câtusi de putin sa ma alatur celor care fac din „americanofobie“ un soi de panas. Dogmatizat, antiamericanismul devine un fel de sucursala a retoricii lui Castro sau a unui sovinism european vanitos si miop. Dar recunosc ca nu-i inteleg nici pe cei care se dau in vânt dupa tot ce e american sau vine din America. Si ma tem ca primejdia „americanizarii“ Europei sau a „McDonaldizarii Europei“ nu e deloc o problema falsa.
Teoria d-lui Basescu neglijeaza, dupa parerea mea, un amanunt esential. Si anume ca noi ne aflam in Europa si ca ne dorim foarte tare sa fim primiti in Uniunea Europeana. Adica, acea Uniune unde nu toate tarile vad cu ochi buni ambitiile hegemonice ale actualei administratii americane. Franta si Germania, care au refuzat sa trimita trupe in Irak si au dezaprobat interventia militara, nu cred ca sunt foarte incântate sa auda de „axa Washington – Londra – Bucuresti“. Si vreau sa sper ca nu ne vor considera un pion pe tabla de sah a strategilor neo-conservatori de la Washington.
In rest, numai bine despre o relatie buna cu o mare natiune, cum e America.
