Simbolistica unui nume şi trăsăturile de carcater sunt uneori mai importante decât bogăţia, cu atât mai mult când vine vorba de urmaşa lui Iancu Jianu.
Povestea vieţii lui Iancu Jianu e cunoscută astăzi din cărţi de istorie. Ceea ce nu consemnează ele sunt faptele şi naraţiunile celor care au trăit în vremurile sale şi care l-au cunoscut. Aflăm astăzi poveştile transmise din generaţie în generaţie şi spuse de Mona Irina Drăgan, elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional „Carol I“. Este urmaşa pe linie maternă a lui Iancu Jianu – străbunicul bunicii mamei sale era vestitul haiduc din Oltenia. Demnitatea şi discreţia sunt caracteristicile celei prin venele căreia curge sânge nobil.
Iată cum începe povestea Monei Drăgan auzită încă de pe vremea copilăriei. „Iancu Jianu a avut un copil nelegitim, născut dintr-o relaţie, o aventură de tinereţe, cu o fată pe care o chema Sultana. Din această relaţie s-a născut fiica lor, Ioana Jianu, copil pe care el l-a recunoscut. Ioana Jianu s-a măritat cu un boier de ţară, care se numea Pătraşcu. La rândul ei, ea a avut mai mulţi copii, printre care şi Simedre Pătraşcu, care aparţine unei familii de boieri atestată documentar în secolul al XVI-lea. Mormântul Ioanei Jianu, căsătorită Pătraşcu, este şi astăzi în Drăgăneşti Vlaşca. Ea a trăit peste 100 de ani. Se spune că Iancu Jianu a venit călare şi i-a lăsat fiicei lui, pentru a o înzestra, o ulcică de galbeni, pe care până în ziua de azi nu a descoperit-o nimeni sau dacă a găsit-o nu a spus nimănui“.
În căutarea ulcelei
Era un copil când auzea povestea spusă de mama sa, care, la rândul ei, o auzise de la bunica dânsei. „Bunica mamei povestea că Ioana Jianu Pătraşcu, bunica ei, era foarte zgârcită. Pe vremea aceea, lumea nu prea bea cafea. Ea, în schimb, respecta acest obicei turcesc şi era tot timpul arsă pe picioare, pentru că atunci când intra cineva îşi băga ibricul sub fustă“. A crescut cu aceste poveşti reale, dar parcă cea mai interesantă dintre ele a fost cea a ulcelei cu galbeni. „Ulcica cu bani îngropată pe pământul nostru era un fapt amuzant pentru mine când eram copil, pentru că obişnuiam să merg să o caut şi să-mi imaginez cum ar fi s-o găsesc şi într-un fel mă transpuneam în aventurile ce-l aveau ca erou principal pe Iancu Jianu. Povesteau şi despre faptele istorice, dar asta mă interesa mai puţin când eram copil, mai mult mă interesau legendele despre comori, care mi se păreau fascinante“, povesteşte tânăra.
A ascultat de multe ori spunându-se depre Iancu Jianu că nu avea egal în țară într-o luptă dreaptă, deși nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund și zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneț, energic și avea un farmec personal deosebit.
A căutat, copil fiind, ceva din trăsăturile haiducului de odinioară.
„Prima dată când am aflat m-am dus la oglindă şi am început să mă descopăr cu alţi ochi. Îmi ziceam: «Uite sunt de viţă nobilă» sau mă întrebam «De ce când m-am tăiat nu a curs sânge albastru?» Oricum e un sentiment frumos. Într-un fel eşti mândru şi parcă te simţi altfel. Mai apoi, când am crescut, când eram în clasa a IX-a, profesoara mea de română, Daniela Nedelcuţ, mi-a dat să fac un proiect despre Ansamblul Curţii boierilor Jieni. Am fost la Preajba şi acolo am văzut casa lui Stan Jianu şi Biserica şi a fost aşa frumos, când am intrat şi ne-au întrebat cei care cumpăraseră casa de ce am venit. Le-am spus că mă trag din familie. S-au uitat aşa frumos la mine. M-am simţit deosebit. Mai apoi, tot în clasa a IX-a, am avut de prezentat arborele genealogic, şi după ce au aflat colegii că sunt urmaşa lui Iancu Jianu m-au privit diferit“.
Un simbol al familiei
Astăzi, trăsăturile de caracter contează mai mult în ochii adolescentei. Nu moştenirile materiale, ci cele spirituale îi dau încredere şi o fac să simtă mândria în suflet. „Numele a rămas ca un simbol în familia noastră. El este mai important decât o ulcică cu bani. Iancu Jianu a făcut lucruri deosebite, de care sunt mândră şi sper să se fi transmis măcar aşa, puţin, din curajul sau din vitejia lui, ceva să rămână şi acum, şi peste ani la noi în familie. Cele mai importante lucruri care au rămas familiei mele nu sunt neapărat poveştile sau numele, ci trăsăturile de caracter. Îmi pare rău că nu s-au păstrat obiecte care i-au aparţinut, dar mă bucur că moştenesc trăsăturile de caracter: omenia, dragostea de animale, dragostea în general, curajul, dorinţa de aventură, încăpăţânarea. Acestea sunt clar boiereşti, de sânge albastru“, a conchis tânăra.
