Acum două săptămâni m-am întâlnit cu doctorul neurolog Adrian Alecsandrescu din Târgu Mureş. Nu ne-am mai văzut de ceva timp. Ne-am îmbrăţişat, ne-am amintit de Craiova, de teatru… de actori… Ce mai fac craiovenii?, mă întreabă Adrian. Am simţit un fior nostalgic! Aceeaşi întrebare îmi punea tatăl doctorului, acum 20 – 25 de ani! Din când în când mai vorbesc pe net, la telefon, cu unii dintre ei… cu „neica Tudor“ (Tudor Gheorghe), cu Vale-Vale (Valer Dellakeza, Valeriu Dogaru), îi răspund eu. Continuu răspunsul cu o întrebare: dar domnul Dan ce face, cum se mai simte? Doctorul mi-a răspuns cu mare tristeţe în glas (ochii spuneau acelaşi lucru) că tatăl său se apropie de sfârşit. M-am întristat! Ştiam că Dan Alecsandrescu se află în suferinţă, de mai mulţi ani, ştiam că această veste tristă mi-o spune chiar fiul său, medic neurolog, şi totuşi, am simţit nevoia să-l încurajez, nu pe doctor, ci pe fiu: să sperăm, domnule doctor, că mai e ceva drum până la sfârşit, până la moarte. Poate că acum se stinge, doar începe să se stingă, încet – încet! Da… aşa stau lucrurile… se stinge, a răspuns profesionistul lucid, doctorul, cu vocea scăzută. Vocea fiului, durerea sfâşietoare a unui fiu care‑şi vede, îşi simte un părinte stingându-se, nu am auzit-o! Durerea, disimulată bine de doctor, a rămas, ca orice mare durere, tăcută, adâncă, în suflet!
În noaptea de 11 spre 12 iunie 2012, marele regizor şi om de cultură Dan Alecsandrescu s-a stins din viaţă! S-a născut în 24 ianuarie 1935, la Iaşi. Îmi povestea Adrian că, în 1994, tatăl său se afla pe plaiuri moldave, la Bacău, unde punea în scenă o piesă. Era iunie, era în timpul Campionatului Mondial de fotbal din America. La teatru, lumea intrase în panică. Regizorul lor, punctualitatea întruchipată, întârzia nepermis de mult. A stârnit bănuieli sumbre, care s-au adeverit. Cei de la teatru au mers la hotel, au intrat în camera regizorului. Acesta era căzut. Suferise un atac cerebral! Ştiam că acest atac cerebral întâmplat acum 18 ani îi restrânsese drastic dreptul la viaţă publică, la contactele cu oamenii oraşului, la participarea activă la viaţa culturală a cetăţii, şi, mai ales, acel nefericit atac obturase definitiv circulaţia sevei numită teatru, prin toţi porii lui Dan Alecsandrescu! Între Dan Alecsandrescu şi teatru era o simbioză! Era o mare iubire! Acel nefericit accident a întrerupt un „schimb de replici“ cinstite, curate, frumoase, între Dan Alecsandrescu şi teatrul românesc.
Bijuterii pe scena Teatrului Naţional din Craiova
Mi-au revenit în minte secvenţe din timpul şederii lui Dan Alecsandrescu la Craiova, pe la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80. Era în (de)plină forţă creatoare, un uriaş, un munte de om, cu vorbă molcomă, sfătoasă, cu sclipiri de spirit, cu simţ al umorului! Pe deasupra, graseia fermecător! Venise la Teatrul Naţional din Craiova să pună în scenă, în primul rând, „Azilul de noapte“ al lui Maxim Gorki. Au urmat „Seara de taină“ a lui Ion D. Sârbu, apoi, pe scena mică, T 74, „7 martori“ de Peter Karvas. S-a ataşat foarte repede de trupa craioveană, pentru că, desigur, îi recunoscuse valoarea. Dar şi actorii, uriaşii actori, nobilii actori ai Craiovei acelor ani, simţindu-i profesionalismul, dar şi nobleţea caracterului, au făcut pasul de apropiere spre acest aristocrat al teatrului românesc! Am avut privilegiul să asist la repetiţiile (evident, şi la premierele) acestor piese. Era o atmosferă destinsă, se repeta cu zâmbetul… în suflet, să zic aşa, nu cu el pe buze… teatral, conjunctural, formal. Era ca o joacă frumoasă şi… serioasă, de oameni mari! Se vedea din determinarea, din implicarea actorilor şi a regizorului că se repetă cu sufletul senin, cu bucurie, cu dorinţă de bine, de frumos, de performanţă regizorală şi actoricească! Din munca lor comună, creatoare, au ieşit trei bijuterii!
După 1982, m-am întâlnit adeseori cu Dan Alecsandrescu, la Târgu Mureş. Câteodată ne întâlneam dimineaţa, când Domnia sa cobora de acasă, de pe strada Retezat pe strada Bolyai, spre teatru, la repetiţii. Ne salutam, de cele mai multe ori în grabă. Regizorul nu-şi permitea şuete matinale în timp ce actorii îl aşteptau. Era de o punctualitate exemplară! În schimb, când ne întâlneam uneori, spre seară, în Piaţa Trandafirilor, zăboveam mai mult timp, ne plimbam, iniţiam din mers discuţii, cele mai multe legate de teatru. Se mişca uşor legănat, cu statura-i impunătoare. Se plimba cu capul sus, semeţ, şi cu mâinile la spate, „boiereşte“. Mergeam ce mergeam, ne mai opream în loc, domnul Dan explica (deformaţie profesională), exemplifica prin gesturi ample, tema discuţiei. Îl ascultam fascinat, pentru că, recunosc, pentru mine teatrul a fost şi este fascinaţie! Ne despărţeam cu salutul de rigoare, dar nu înainte de a mă întreba: ce mai fac craiovenii? Desigur, vorbea despre actorii Naţionalului, cu care lucrase atât de frumos…
Emil Boroghină: „Un mare regizor!“
Craiovenii, actorii Naţionalului, vă aduc un omagiu domnule Dan! Iată câteva extrase din convorbirile telefonice pe care le-am avut cu unii dintre ei:
Emil Boroghină, actor, fost director al Teatrului Naţional „Marin Sorescu“, director al Festivalului Internaţional Shakespeare: „O, Doamne! Mare pierdere! Dan Alecsandrescu făcea parte din galeria marilor regizori români, seniorii Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu. Generaţia de aur a regizorilor români, ca şi a colegilor actori, Amza Pellea, Cozorici, Draga, Albulescu. Am jucat sub direcţia scenică a Domniei sale, la Craiova, în «7 martori». Dumnezeu să-l odihnească!“.
Valer Dellakeza, actor: „Acum două luni l-am pomenit, la Gala UNITER, când am luat premiul pentru întreaga activitate. Am primit placheta, urmau mulţumirile. La un moment dat, mă uit pe plachetă şi îl întreb pe Caramitru ce este scris pe ea. Mă uit mai atent şi, ca şi cum aş fi văzut încrustate pe plachetă nişte nume, le-am «citit», mulţumindu-le. Erau numele regizorilor Geta Tomescu, Dan Alecsandrescu, Mircea Cornişteanu, Tompa Gabor, Laszlo Bocsardy. Sunt regizori pe care-i iubesc şi le datorez respect. Pentru mine, Dan Alecsandrescu a fost unul dintre cei mai plăcuţi regizori. A pus aici, la Craiova, «Azilul de noapte» într-o viziune nouă. A venit la o repetiţie cu o scrisoare a lui Lenin către Maxim Gorki, în care Lenin îl ruga să-şi schimbe atitudinea faţă de personajele din piesă, şi să dea vina pe societate pentru eşecul acestora în planul social, moral, sufletesc. Ei bine, Dan Alecsandrescu n-a schimbat «cheia», ideea că orice societate îşi are rebuturile, scursorile ei. Eu pot să spun că rolul meu (actorul) a fost generos, am performat, şi vreau să spun că de două-trei ori mi s-a întâmplat (lucru neobişnuit la mine!) să stau în culise, la arlechin, să privesc jocul colegilor mei. Lucrul cu Dan Alecsandrescu ne mobilizase. Aveam dorinţa de a performa!“.
Tudor Gheorghe: „L-am apreciat enorm“
Tudor Gheorghe, actor: „Dumnezeu să-l odihnească! L-am apreciat enorm! A fost un mare profesionist! Fără puneri în scenă extravagante. Era un clasicizant, să spun aşa. Am învăţat multe de la acest om. M-a iubit. Mă dădea exemplu colegilor mei. În regia lui Dan Alecsandrescu am jucat aici, la Craiova, rolul maiorului neamţ Siegfried Werther în piesa lui I.D. Sârbu, «Seară de tain㻓.
Valeriu Dogaru, actor: „Mi-a fost tare drag Dan Alecsandrescu! Pot să spun că ne-am împrietenit cât a stat la Craiova. Dar nu pentru că m-a distribuit în «7 martori», ci pe alte considerente. Tocmai îmi luasem maşină, o Dacie. Dan Alecsandrescu avea oroare, nu suporta avionul, cu trenul se făceau zece ore, şi de câte ori dorea să meargă la Târgu Mureş, să-şi mai vadă familia, eu mă ofeream să-l duc cu maşina. Avea încredere în mine. Ţin minte că la Dan Alecsandrescu acasă, fiind invitat la masă, am mâncat prima oară în viaţă varză crudă cu tăiţei, o specialitate reuşită a doamnei. Şi eu, ca şi colegii mei, i-am respectat profesionalismul, bonomia, caracterul. Puteam să vorbesc mai multe despre profesionistul desăvârşit, dar am preferat această străfulgerare de gând, de amintire nu din viaţa teatrului, ci din teatrul vieţii, din firescul vieţii, unde şi noi, actorii, şi regizorii, jucăm cel mai frumos, cel mai bun rol, până la ultima cădere de cortină! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe dragul nostru Dan Alecsandrescu, iar noi să-i păstrăm vie amintirea!“.
