„Craiova avea faima unui oraş boieresc“, mărturisea Corneliu Baba despre Craiova de ieri. Paginile de jurnal, însemnările celor care au avut bucuria de a gusta din dulceaţa vremurilor de odinioară vin să ni se dezvăluie.
Craiova de ieri ni se înfăţişează în puţine imagini surprinse de pictorii vremii, în fotografii. Dincolo de aceste minunăţii, cititorul fermecat de trecutul oraşului poate descoperi altele în însemnările celor care au trăit sau au trecut pe aceste meleaguri, legându-şi existenţa de minunata Craiovă de odinioară.
Tudor Arghezi consemna sub titlul „Ar fi trebuit să cunosc mai demult Craiova“: „Un oraş Bucureşti de acum 50 de ani, mai mic decât originalul, dar compus ca şi el, din câteva târguri adunate, de prăvălii. Bicele, opincile, căldările, frânghiile, căciulile şi iţarii se vindeau la Craiova şi în centru, unde brâurile şi saricile se legănau în aerul destul de liber în răspântii. Dacă te întrebai ce populaţie deasă putea să servească atâtea prăvălii, răspunsul ţi-l dădeau mărfurile spânzurate la uşi.
Craiova trăia din clientela ţărănească. Oameni întregi agăţaţi de o ceafă de lemn încovoiat, de o cobiliţă scurtă, pluteau în uliţele târgului la rând.
Boierii Craiovei, evoluaţi, cumpărau din Bucureşti, marele oraş de cluburi, către toamnă, după vânzarea cerealelor. Înainte de Viena, marii proprietari de moşii dădeau o raită prin Bucureşti şi uneori, atraşi de localurile de noapte, la care cânta câte o franţuzoaică, nu mai plecau mai departe, cerând prin mandat telegrafic banii pierduţi pe o fustă.
Ei se îmbrăcau ca la Paris, afară de Dincă Schileru, care nu renunţase la portul oltenesc integral, adaos cu o legătură de gât albastră de mătase, fluturată în trăsura cu muscal. Superb bărbat, Dincă Schileru! Şi splendid oltean! Scris de sus în jos pe toată înălţimea spetelor lui, de dimie albă fină, cu negre găitane de ibrişim, întortochiate în chirilice cusute cu meşteşug. El nu-şi lepădase nici betele ce-i înfăşurau de nenumărate ori rărunchii, pe intervalul pântecului dintre cioarec şi piept. Numai lipsa pistoalelor te oprea să te gândeşti că-i un haiduc găzduit la numitul pe franţuzeşte Hotel Boulevard“.
Povestea unor boieri
Şirul amintirilor dintr-o Craiovă de altădată, din pagini de carte, continuă cu însemnările lui Constantin Argetoianu. Povestea zugrăvită de el începe cu descrierea unei boierimi foarte închise, cu puţine legături peste Olt, dornică şi aptă să-şi însuşească cultura occidentală. „Societatea boierească din Craiova era o societate aleasă şi nu rareori veneau boieri şi cucoane de la Bucureşti să petreacă în Cetatea Banilor. În partea de jos a oraşului, în jurul Grădinii «Mihai Bravul» de azi, se ridicau mai multe case boiereşti, adevărate palate, din care nu mai subzistă decât casa Glogoveanu, transformată de curând în Primărie. În partea opusă a grădinii, pe locul unde se ridică astăzi Liceul de fete «Regina Maria», se afla masiva casă Bengescu – mai la vale casa Zătreanu. Între şoseaua care urca spre oraş şi casa Glogoveanu, casele Păianu şi Bibescu. Casa Otetelişenilor era lângă Sf. Dumitru, iar a Argetoienilor lângă Valea Vlăicei.
Toate aceste case, ca şi ale Bălceştilor, Gigurţilor, Brabovenilor, la care se adăugaseră în timpii din urmă casa colonelului Solomon, vila Căimacamului Iancu Bibescu şi casa lui Nicolae Opran, erau animate de sindrofii, de vizite şi de baluri. Logodirile, nunţile şi botezurile erau prilejuri de mari petreceri şi, chiar în afară de aceste evenimente, viaţa socială era din cele mai animate“.
Prăbuşirea unei lumi
Această lume mirifică se va prăbuşi. Anii 1870 şi 1880 aduc mari probleme boierimii. Multe familii se sting. „Printre cele dintâi familii boiereşti din Craiova care s-au prăbuşit a fost familia Obedenilor. Mai sunt şi astăzi care trag dracul de coadă la Bucureşti, unde şi-au uitat cu totul tradiţiile boiereşti. Ultimul boier Obedean a fost Vasile, colonelul Vasile Obedeanu, sau nenea Vasilache, cum îi zicea toţi. Prototip, ca şi capra râioasă cu coada în sus din poveste, pierduse tot afară de acea prestanţă înnăscută care nu se poate dobândi şi care nu se pierde niciodată. Bărbat frumos şi elegant, cu doi ochi precum cărbunii sau o frunte prelungită printr-o impunătoare chelie, cu mustaţă albă tăiată scurt, cu buze neastâmpărate, Obedeanu căpăta simpatia tuturor. Deşi strâns din toate părţile de sărăcie, cu o familie numeroasă în spinare, nu şi-a pierdut până a murit nici cumpătul, nici veselia. Se instalase la Bucureşti, dar veşnic pe drumuri se arăta când la Craiova, când la Iaşi (se căsătorise cu o Miclească), când la Oboga (în Romanaţi), ultima curea de moşie ce-i rămăsese… a făcut de toate ca să câştige o pâine. Arendaş mofluz, născocitor de afaceri, samsar, jucător de cărţi – răsărea de unde nu-l aşteptai, veşnic încântat de el şi de lumea întreagă. Bineînţeles a făcut şi politică şi s-a legat de Brătianu şi de steaua lui. Brătianu l-a numit de multe ori prefect şi senator, dar nimic nu se lipea de el. Organizator de petreceri şi de chefuri ca nimeni altul – o grădină de om – a trăit pe socoteala cui a putut, împăcându-şi creditorii cu o glumă“.
Povestea lui este şi povestea altor boieri, „ruinaţi mai toţi prin nătângia lor congenitală, sărăciţi şi mai repede când încercau vreo întreprindere dată bineînţeles pe mâna vechililor (aşa au fost câteva arendări în stil mare ale Domeniilor Statului), boierii craioveni au căzut, unul după altul, pradă cămătarilor. Până la 1880 s-au închis, una după alta, toate casele primitoare din deceniile precedente“. Şi totuşi, aceşti oameni care trăiseră bine şi cu nebăgare de seamă a propriilor interese vroiau să uite grijile prin care treceau. „Mai toţi continuau să ţie casa deschisă, şi seara, la masă, 10-12 tacâmuri erau întotdeauna puse pentru prieteni. Balurile se mai răriseră, dar seratele şi sindrofiile se ţineau lanţ. Înhămate cu cai albi sau negri – aşa era moda la Craiova – caretele şi trăsurile deschise, mai toate cumpărate la Lohner în Viena, şi care circulau pe bolovanii celor câtorva străzi pavate din centrul oraşului, erau de acelaşi tip: căptuşite cu mătase creme, cu roţi roşii dunguite subţire cu negru şi cu două curele lăcuite care se încrucişau la spate, între arcuri; pe capră, lângă vizitiu se lăfăia câteodată şi un arnăut“, scrie Constantin Argetoianu.
Pe aceste ruine ale unei lumi domoale şi patriarhale, pe ducă, o lume nouă urma să se ridice, aşa cum e în firea lucrurilor.
