Seminţe
de Alexandru Dragomir
Editura Humanitas, 2008
Ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Bogdan Mincă
Straniu destin a putut avea Alexandru Dragomir, un filosof român „necunoscut“ care a studiat la Freiburg cu Martin Heidegger (1941-1943), pentru ca, după 1948, să intre într-o clandestinitate din care nu a ieşit până la moarte. Alexandru Dragomir, doctorand al importantului filosof german, a adoptat o postură socratică şi nu a publicat nimic până în 2002, an după care câţiva prieteni şi discipoli
s-au gândit să publice însemnările făcute de-a lungul timpului, dar şi unele dintre discuţiile avute cu acest om de o modestie rară.
În anul 2004, Gabriel Liiceanu i-a editat volumul „Crase banalităţi metafizice“, pentru ca ulterior, tot la Humanitas, să-i apară volumele „Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice” (2005) şi „Caietele timpului“ (2006), o summa a gândirii aşternute pe hârtie a unui filosof care constata, pe 25 noiembrie 1978, că, pur şi simplu, „cultura a devenit un loc al necinstei şi al laşilor“.
„Seminţe“ este, cum precizează editorii într-o „Notă asupra ediţiei“, un volum „aforistic“, spre dosebire de „Caietele timpului“, mai strict tehnico-filosofic.
Este şi motivul pentru care un neofit ca mine este mai atras de acest tip de notaţii care se întind pe portativul generos al unui gânditor preocupat de „epoca modernă ca dezintegrare a omului din cosmos“, de „gândirea care te izolează“, ca şi de natura dublă a lumii. Extraordinară, în acest sens, mi se pare notaţia din 17 noiembie 1977: „Trăim într-o lume dublă: a naturii şi tehnicii, a minciunii şi realităţii, a «democraţiei» şi dedesubturilor politice, a «teoriei» şi a intereselor, a aparenţelor şi a spionajului. Peste tot nevoi de a «dubla» lumea. Ştiinţa «dublează» într-un fel natura prin tehnică, spionajul dublează o normalitate publică. Dublarea se face de fiecare dată pe seama a ceea ce dublează, dar, spre deosebire de maniheism, dublura poartă semnificaţia «adevăratei» realităţi, sau devine ceea ce încă nu ştim, şi anume: a doua realitate“.
Este evidentă dispoziţia filosofului spre o observaţie critică, dar nu resentimentară, a unei lumi în „descompunere“, în raport cu problema „realităţii“, care nu poate fi sinonimă cu existenţa. Tocmai când credem că ştim ce este realitatea, apare gândul care afirmă: „Realitatea nu e tot ce e real, fiindcă asta e o însumare «nereală» a tot ce pot selecta ştiind deja ce este realitatea“.
Un om care şi-a interzis să fie filosof public, sau recunoscut ca atare, precum Alexandru Dragomir, a meditat profund asupra condiţiei epocii sale, cu rezultate dintre cele mai amare: „«Cultura» a devenit un loc al necinstei şi al laşilor“. Este şi motivul pentru care avem de la el gânduri atât de pure, de comprehensive pentru biata „trestie gânditoare“, adică fiinţa care se amăgeşte suveran cu un sentiment al inutilului caracterizat, poate, cel mai bine de această sentinţă a lui Shakespeare pe care Dragomir ne-o propune pentru a medita noi înşine la culpa noastră într-o epocă în care „celălalt“ poartă întotdeauna vina: „Într-o vreme grea nimeni nu e vinovat“.
