S-au adunat 40 de ani în care scena teatrului românesc s-a putut bucura de prezenţa unui actor deosebit, 40 de ani în care am învăţat să-l iubim pe Valer Dellakeza, omul scenei alături de care am plâns sau am râs, noi în scaunul spectatorului, iar el sub lumina reflectoarelor pe scenă.
L-am răsplătit de fiecare dată cu aplauze, ne-am închinat în faţa sa, aşa cum merită un adevărat artist, şi ne-am lăsat purtaţi de fiecare dată în lumea personajelor sale. Cine nu şi-ar dori o călătorie alături de Trahanache din „O scrisoare pierdută“, de Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă“, de Madam Ubu din „Ubu rex cu scene din Macbeth“, de Egist din „Orestia“, de Orsino din „Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului“ sau Jupânul Jacques din „Avarul“? Drumeţii au fost multe şi suntem siguri că vom accepta de fiecare dată invitaţia lui Valer Dellakeza, de a călători în lumea teatrului. Şi pentru că tu, spectatorule, simţi nevoia să răsplăteşti bucuria pe care ţi-o dau astfel de oameni ai scenei, găseşti la un moment dat ocazia pe care o căutai de ani şi ani. Scotoceşti prin minte, găseşti momentul şi consideri că răsplata cea mai potrivită pe care i-o poţi face prietenului tău este să-i aduci azi, la împlinirea a 40 de ani de carieră, un lucru foarte drag ţie. Cu ani în urmă, o invitaţie la Studioul de Teatru al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ la unul dintre primele spectacole ale lui Valer, prietenul de suflet, pe care atunci ţi-a strecurat-o aşa, într-o doară, dar şi un afiş din acelaşi an, 1968, al debutului actoricesc, la care ţineai atât de mult, sunt cea mai mare bucurie pe care i-o poţi face astăzi? Cine ar fi crezut că tu, inginer în astronautică Dan Alecu, ai păstrat cu sfinţenie aceste hârtii pe care stau zugrăvite numele marilor actori de astăzi? Speri ca bucuria celui care intră în posesia lor să fie la fel de mare ca aceea pe care ţi-a făcut-o el cu fiecare călătorie în lumea teatrului. Şi reacţia pare să fie pe măsura aşteptărilor. „Dan Alecu este unul dintre prietenii mei de suflet cu care, alături de Mircea Alecu, Tita Herţog, Alexandru Mironov, Mihai Mironov, Relu Munteanu şi Mircea Teodoru, mi-am petrecut anii copilăriei. Se spune despre noi, artiştii, că nu prea avem prieteni, că trăim într-o lume în care accesul celor din afară, dacă nu este interzis, este oarecum dificil pentru că noi trăim singuri, cu noi înşine, vizavi de personajele pe care le jucăm, că nu ştim să cultivăm sau să păstrăm prieteniile, că scena, care de multe ori şi la mulţi aduce frustrare, neîmplinire, ne înrăieşte. Poate că este şi ceva adevăr, dar dacă se întâmplă asta este doar între noi, cei care privim viaţa din culise, cei care ştim că teatrul nu este tramvai să te ridici şi să cedezi locul. Asta şi pentru că oglinda pe care vrei să o ai în ochiul colegului de pe scenă e de multe ori ciobită. Desigur că este valabilă şi reciproca! Să păstrezi 40 de ani nişte afişe înseamnă mai mult decât prietenie, înseamnă că în toţi aceşti ani, fiind împrăştiaţi prin lume, ne-am alinat dorul, amintindu-ne clipele petrecute împreună. Ba, mai mult, să păstrezi 40 de ani şi invitaţiile pe care i le-am dat pentru a viziona aceste spectacole, mi se pare de-a dreptul de domeniul fantasticului, ceva de necrezut. Iată cum se poate măsura o prietenie. Este unul din cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viaţa mea. Înseamnă că în toţi aceşti ani n-am fost niciodată singur! Ei bine, vă daţi seama pe câţi dintre colegii mei al căror nume se află pe afiş, voi ferici? Sunt convins că nimeni nu mai păstrează, nici măcar arhiva Institutului de Teatru, imaginea acestor afişe. În mod firesc, droaia de premii primite, unele dintre ele având valoarea celui mai preţios metal, ar fi trebuit să mă aşeze în lumea celor care nu mai au nevoie de prieteni, a celor inaccesibili, dar, probabil, firea sociabilă a actorului a făcut ca sentimentul prieteniei alături de hâtrenia bonomă să aibă chiar foarte mulţi prieteni din cei care au căzut pradă giumbuşlucurilor din holul de regrupare, giumbuşlucuri care, dacă ştii să le primeşti ca pe o şarjă colegială, nu lasă urme“, ne-a lăsat „zugrăvite“ cuvintele sale Valer Dellakeza.
Prietenii frumoase, ani la fel de frumoşi împodobiţi cu roluri deosebite sunt bucuriile pe care actorul ni le face cu fiecare stagiune. Ne vom închina şi azi în faţa sa şi-l vom ruga din suflet să continue să ne bucure cu prezenţa sa scenică, să ne facă să trăim iluziile la fel ca şi el, să fim azi un Rică Venturiano, mâine un Saunders din „Se caută un tenor“.
