„Regele caricaturii“ a ironizat familia Ceauşescu înainte de 1990, dar cu Nicuşor a fost în relaţii de prietenie, acesta spunându-i cu şapte zile înainte de deces că i s-a dorit moartea.
– Sunteţi născut în Banat (Caransebeş), dar în vinele dumneavoastră curge şi sânge de oltean, mama fiind olteancă de lângă Strehaia. Ce vă consideraţi, oltean sau bănăţean?
– Mama-i, într-adevăr, olteancă, iar tata-i moldovean. El a fugit la mama de la Tel Aviv. Trebuie să mă lăsaţi pe mine să decid ce sunt. Nu mă consider oltean, chiar dacă am, prin mamă, un procent. Sunt însă multe chestii care nu mi-au plăcut la olteni.
– Ca de exemplu?
– După câţiva ani de Caransebeş, am crescut într-un oraş anticultural, Drobeta Turnu Severin. Când am plecat de acolo şi am venit înspre Banat, am avut impresia că am ieşit dintr-un fel de puşcărie.
Facultatea de Mecanică mi-a ordonat viaţa de artist
– Totuşi, la Severin aţi urmat cursurile Liceului de Artă şi aţi fost olimpic la matematică!
– Am fost elev la Liceul de Artă, dar am urmat şi clasa specială de matematică, fiind, într-adevăr, olimpic la matematică. Atunci când am fost la arte plastice, am luat premiul I la matematică pe judeţ, iar când am fost la clasa specială de matematică, am luat premii la arte plastice!
– Şi aţi practicat şi sport!
– Da, handbal de performanţă, am prins chiar şi lotul naţional de juniori. Am mai făcut şi atletism.
– După toate acestea, aţi urmat Facultatea de Mecanică din Timişoara, un fel de paradox!
– Nu-i nici un fel de paradox. Facultatea tehnică mi-a ordonat viaţa de artist. Eu nu fac parte dintre artiştii care plutesc, ci sunt cu picioarele pe pământ.
Am început prin a desena pe feţele de masă
– Educatoarea dumneavoastră de la grădiniţa din Caransebeş mi-a spus că de mic mâzgăleaţi cearşafurile de la grădiniţă, aşa este?
– Este adevărat, am început prin a desena pe feţele de masă şi pe cearşafurile de la grădiniţă.
– Când consideraţi că aţi debutat, propriu-zis, în caricatură?
– La şapte ani, într-un ziar local din Drobeta Turnu Severin.
– Aveţi vreo evidenţă a numărului caricaturilor realizate?
– N-am ţinut o evidenţă. Mi-a plăcut expresia unui critic francez, care spunea că toate desenele mele, puse cap la cap, ocolesc globul pământesc pe la Ecuator de câteva ori!
– Pe vremea studenţiei, în 1979, aţi fost distins cu Marele Premiu al Festivalului de umor „Cobiliţa de Aur“ de la Băileşti, vă mai amintiţi?
– Premiul mi-a fost înmânat de Amza Pellea, preşedintele festivalului de la Băileşti, ediţia I, un premiu pe care nu am cum să-l uit.
Primarul din Băileşti este un ciuri-buri
– De-a lungul anilor, aţi primit multe premii. Pe care îl consideraţi cel mai important?
– Pe vremea când erau în România nume celebre şi cunoscute ale caricaturii, Ciosu, Taru, Nell Cobar şi ceilalţi, în 1982, eu am luat Marele Premiu din România acelor ani. Nu îl consider cel mai important, ci pur şi simplu acel premiu este „Everestul“ din România! După mine, au urcat pe podium Mihai Stănescu, Ciosu, Taru, Nell Cobar, maestrul Gion, aşa că nu mai are rost să ofer alte detalii.
– De câţiva ani, Băileştiul organizează Festivalul Naţional de Umor „Amza Pellea“, iar dumneavoastră sunteţi preşedintele juriului la „caricatură“. Ce se aude cu ediţia din acest an?
– Eu am făcut ca acest festival de umor să devină şi internaţional, m-am implicat, inclusiv financiar, în organizarea lui. Aud că organizarea festivalului în acest an ar fi sub semnul întrebării, că primarul nou-ales al Băileştiului n-ar mai vrea să organizeze ediţia 2008. Înseamnă că primarul ăla din Băileşti, dacă o fi el principalul vinovat de dispariţia acestui festival, este un ciuri-buri?! Vă rog să nu-mi cenzuraţi vorbele, îmi asum responsabilitatea celor afirmate. Trebuie să existe respect pentru cei care au făcut ca numele acelui oraş să fie cunoscut nu numai în câmpia Doljului, ci şi în lume. Dacă nu erau regretatul Amza Pellea şi Marcel Iureş, nu auzea nimeni de Băileşti.
Gabriel Bratu, singurul caricaturist important al Olteniei
– Pe lângă implicarea în Festivalul de la Băileşti, sunteţi susţinător de marcă al altor manifestări din Oltenia – Salonul Naţional de Caricatură „N. Petrescu- Găină“ (Craiova), „Oltenii şi restul lumii“ (Slatina), Festivalul de Umor „Ion Cănăvoiu“ (Târgu Jiu), adică cunoaşteţi bine fenomenul caricaturii din Oltenia. Cum aţi caracteriza caricaturiştii olteni?
– Care caricaturişti?! În afară de Gabi Bratu, să mă ierte Dumnezeu, care mai este caricaturist cu adevărat? Bine, din această discuţie îl excludem pe Horaţiu Mălăele.
– Sunteţi cel mai rapid caricaturist din lume. Cum aţi reuşit să depăşiţi calculatorul? Aveţi har, inspiraţie şi o dotare nativă fenomenală…
– Este harul Domnului. Aşa am reuşit să bat şi calculatorul. Este singurul domeniu în care acesta a fost învins, eu fiind mai rapid cu patru secunde.
– Când v-a fost omologat recordul de cel mai rapid caricaturist din lume?
– Cei de la Guinness mi-au certificat recordul printr-o diplomă, ca urmare a realizării a 131 de caricaturi într-o oră, eveniment petrecut pe 17 octombrie 1995 la Festivalul Internaţional de la Saint-Esteve (Franţa).
Saddam Hussein m-a invitat de patru ori în Irak
– Am citit că regretul cel mai mare al dumneavoastră ar fi acela că n-aţi oferit o caricatură unui dictator. Văd totuşi aici, în atelierul dumneavoastră din Timişoara, un portret al lui Saddam Hussein făcut, în relief, din hârtie.
– Am fost în relaţii bune cu Saddam Hussein. Când soldaţii americani au intrat în biroul lui Saddam, pe biroul lui se afla şi un portret semnat de mine!
– Cum a ajuns acolo?
– I l-am trimis prin ambasadorul Irakului la Bucureşti. Saddam m-a invitat de patru ori la un festival de caricatură în Irak, dar managerul meu francez mi-a interzis de fiecare dată să merg acolo. Mie însă mi-ar fi plăcut să mă duc în Irak, să-l cunosc pe Saddam Hussein. Alt portret de-al meu a ajuns la Hugo Chavez.
– Cum aţi realizat portretul lui Saddam Hussein din hârtie?
– Este o tehnică aparte, cu multă muncă şi mult talent.
– Academia Popa’S este unica şcoală de caricatură din România, pe care o finanţaţi integral, iar prietenul dumneavoastră din Craiova, cunoscutul caricaturist Gabriel Bratu, îmi spunea că vă admiră, indiscutabil, pentru talentul dumneavoastră, dar cel mai mult apreciază faptul că susţineţi această şcoală, că daţi astfel o şansă uriaşă unor tineri talentaţi.
– De la Academia Popa’S au pornit artişti importanţi în peisajul caricaturii mondiale, deoarece aici au venit tineri nu numai din România, ci şi din alte ţări ale lumii. De ce am făcut Academia? Dacă Cel de Sus mi-a dat acest har, am zis că este normal şi bine să-mi multiplic talentul.
Primul ministru al Canadei mi-a mulţumit în limba română
– Este adevărată observaţia că în străinătate sunteţi mai bine cunoscut şi cotat decât în România?
– Da. Sunt foarte bine cotat în afară, iar asta o spun scrisorile pe care le primesc de la toate personalităţile lumii, începând cu Bush, Putin, regii Marocului, Norvegiei şi mulţi alţii. M-a surprins plăcut faptul că primul-ministru al Canadei, dl. Stephen Harper, mi-a trimis o scrisoare de mulţumire în limba română, ceea ce înseamnă mare respect şi preţuire pentru opera mea, pentru mine. Asta s-a întâmplat după Summit-ul NATO de la Bucureşti, din mai anul acesta, eu fiind caricaturistul oficial al summit-urilor importante ale NATO.
– În ciuda notorietăţii mondiale, păreţi un om retras în acest „lăcaş“ din Timişoara, unde am privilegiul să vă intervievez.
– Societatea românească m-a făcut să fiu mai retras. Se ştie foarte clar că orice artist are prieteni şi duşmani. Cu cât eşti mai sus, cu atât creşte numărul duşmanilor! Şi începe să mă enerveze invidia lor prostească. Aş vrea să le spun românilor că, vor, nu vor, există doar două branduri adevărate: Dan Puric şi Ştefan Popa Popa’S.
– În România, mai putem vorbi şi de brandul Tudor Gheorghe!
– OK, dar şi Tudor Gheorghe, un artist de excepţie, are arealul limitat. Şi asta tot din cauza incompetenţei unora şi a invidiei altora.
– Sunteţi cetăţean de onoare al multor oraşe din România, mai ţineţi minte câte?
– Cred că vreo 30 de oraşe mi-au acordat diploma de cetăţean de onoare, printre care Craiova, Drobeta Turnu Severin, Slatina, ca să mă refer la câteva din Oltenia, acolo unde înţeleg că va fi publicat acest interviu.
– Mulţi oameni din domeniul culturii, cu notorietate, au fost şi sunt curtaţi de partidele politice. Aţi fost şi dumneavoastră căutat pentru a intra în politică?
-Da, şi pe mine mă curtează. La ce le foloseşte?
– Care este părerea dumneavoastră despre partidele politice din România?
– Sunt găşti de oameni care îşi văd doar de propriile interese, pe majoritatea nu-i mai preocupă cele ale societăţii. Mai sunt totuşi şi câţiva răsăriţi printre ei, adică au cei şapte ani de acasă. Puţini!
– Care este relaţia dumneavoastră cu puterea?
– Orice caricaturist care se respectă trebuie să fie împotriva puterii. Şi ar trebui ca şi ziariştii să fie la fel, dar şi în breasla presei există afinităţi.
Am fost în relaţii apropiate cu Nicuşor Ceauşescu
– Aţi avut curajul ca înainte de 1990 să ironizaţi familia Ceauşescu!
– Am publicat, în 1986, în afara României, o caricatură cu Ceauşescu. Printre altele, în caricatura respectivă am indicat, printr-o săgeată, comuna „Polimeri“, aluzie la „academicianul“ doctor inginer în polimeri, Elena Ceauşescu. Am avut probleme imediat cum am revenit acasă, s-au ocupat băieţii de mine. Am fost în arest la domiciliu, adică supravegheat şi anchetat de cei de la propaganda partidului, până la nivel de secretar cu propaganda, care era Petru Enache. Toată povestea asta a durat vreo trei luni. Aproape zilnic mă cercetau, iar acest individ, Petru Enache, mi-a dat şi o palmă, la mine în atelier! Locuiam pe atunci lângă sediul Securităţii din Timişoara, iar cei de la Secu s-au purtat onorabil cu mine. Cu unii sunt şi astăzi în relaţii apropiate. Subliniez, am fost anchetat doar de cei de la propaganda partidului de la Comitetul Central, personal de Petru Enache, iar cei de la Securitatea din Timişoara, cu inteligenţă, au încercat să aplaneze situaţia creată.
– Am înţeles că l-aţi cunoscut bine pe Nicu Ceauşescu.
– Am fost în relaţii apropiate cu Nicu, ne-am cunoscut prin 1983, la vila 22 de la Snagov. La un moment dat, mi s-a desfăcut contractul de muncă de la fabrica unde lucram în Timişoara. Nicu Ceauşescu a dat telefon la cei din CC al PCR care răspundeau de fabrica la care fusesem angajat şi le-a dat ordin să mă reprimească la serviciu cu un covor roşu la intrare!
– L-aţi vizitat şi după evenimentele din decembrie 1989?
– Vă fac o mărturisire care probabil o să vă surprindă. L-am vizitat şi în închisoare, am dat şpagă gardienilor şi i-am dus lui Nicu o sticlă de whisky. În ultimele zile de viaţă, într-o discuţie, Nicu Ceauşescu mi-a spus următoarele: „Bulangiule, m-au iradiat ăştia!“. El aşa mă gratula, cu „bulangiule“, încă din anii de dinainte de 1990. După şapte zile de la această afirmaţie, Nicu Ceauşescu a murit.
