Pentru mine, Jocurile Olimpice au început în 1972. Nu, nu am privit la vreun Grigorescu (plasma de astăzi) întrecerile sportive. Am aflat despre ele ca filatelist novice, aşezând timbrele în clasor: atleţi în plin fuleu, călăreţi zburând peste obstacole, handbalişti în săritură, halterofili încordaţi. Se întâmpla ceva, iar pe fiecare timbru, lângă cele cinci cercuri înlănţuite, scria München. (Despre atentatul terorist am aflat mult mai târziu).
Peste patru ani, treaba a devenit serioasă. Nu mă dezlipeam din faţa televizorului cu nume asortat: Olimp. Am urmărit tot ce se transmitea de la Montreal, am numărat zilnic medaliile României şi am rămas perplex, pentru câteva secunde, după evoluţia Nadiei, când a fost afişată nota 1. „O fi copiat!“, mi-am zis, până să izbucnească entuziasmul lui Ţopescu. (Datoriile pe care Montrealul le va plăti încă 30 de ani nu le vedeam).
A urmat Moscova (deschisesem ochii, citeam revista Lumea, condusă de Radu Budeanu, fără să ştiu că un ciobănaş, numit Gigi Becali, îl aproviziona cu telemea. Sau asta era mai târziu?). Atmosferă apăsătoare. Sovieticii invadaseră Afganistanul, aşa că numeroase ţări n-au mai avut chef de sport. Delegaţia României a fost şi ea la un pas să se retragă, atunci când arbitrii au deliberat o jumătate de oră pentru a-i da Nadiei o notă de locul doi. Mirosea a ocupaţie.
La ediţia de la Los Angeles, în schimb, am fost bucuros! Uniunea Sovietică şi statele din Tratatul de la Varşovia rămăseseră acasă. Sportivii români erau aclamaţi de spectatori la fiecare intrare în arenă şi câştigau medalie după medalie (20 de aur)! Dacă n-ar mai fi participat nimeni, le-am fi luat pe toate!
Ceauşescu trăia în nebunia economiilor, în 1988, aşa că în delegaţia ţării noastre pornită spre Seul au încăput doar 62 de sportivi, care s-au întors acasă cu 24 de medalii (şapte de aur, dintre care trei obţinute de Daniela Silivaş), dar imaginea pe care mi-o amintesc este una, cu încetinitorul, în care doi copii blonzi săreau în sus de bucurie când tatăl lor, Serghei Bubka, trecea peste ştachetă.
După căderea comunismului, tensiunea politică din jurul Jocurilor Olimpice s-a diminuat. Exodul turiştilor către Barcelona, profitul căutat de organizatori la Atlanta, în 1996 (o alegere suspectă, căci capitala Greciei s-ar fi cuvenit să găzduiască ediţia centenară), performanţele sportive de la Sidney şi marea sărbătoare de la Atena, din 2004, au rămas în urmă. Este rândul Beijingului!
Chinezii s-au pregătit în condiţii nu tocmai relaxate (cutremurul din primăvară, tensiunile din Tibet, ameninţările unor ţări cu boicotarea competiţiei, stingerea forţată a flăcării olimpice de câteva ori). Jan Wong, scriitoare şi jurnalistă canadiană, autoare a volumului „Beijing Confidential“, ne vorbea, în luna mai, într-o bibliotecă din Toronto, despre problemele cu apa pe care le are capitala chineză, consumul pentru 17 milioane de locuitori fiind o provocare pentru orice administraţie. Printre istorioare de genul cât de uşor este să găseşti un chinez în cartea de telefon, ea a pomenit, ca din întâmplare, problema Tibetului. Mi-am amintit zâmbetul neîncrezător ce-mi răsărea pe buze în vremea copilăriei, când unchiul meu, căruia îi spuneam Bursumac, îmi zicea că sunt două Chine (a doua era Taiwanul). De parcă eu nu cercetasem şi harta, şi globul pământesc! Cu ochii de atunci aş vrea să privesc în următoarele trei săptămâni Jocurile Olimpice de la Beijing. Sau, măcar, să aşez nişte timbre în clasor.
