Alegerile locale din 2008 ne oferă un spectacol inedit. Ca niciodată în istoria postdecembristă a României, nu s-au amestecat atât de încurcat mizeria cu modernitatea. Această privelişte îmi trezeşte sentimente la fel de amestecate. Privesc cu admiraţie, dar şi cu greaţă la măiestria cu care partidele folosesc tehnicile moderne de comunicare, manipulare şi de „public relations“. Lozincile incisive, cu „lipici“ la public, repetate obsesiv prin utilizarea tuturor căilor de comunicare posibile, au ajuns să ne însoţească peste tot, acasă, pe drumul spre serviciu, la muncă, la cumpărături, până seara, înainte de somn. Spectacolele în aer liber cu focuri de artificii şi cu solişti de muzică populară şi uşoară, generos plătiţi pentru a entuziasma populaţia mahalalelor din marile oraşe în numele partidului respectiv, ne transformă cartierul cenuşiu într-un loc al fantasticului, unde ni se promite că, orice dorinţă vom avea, aceasta ni se va împlini, doar să-i alegem pe cei propuşi de partid. Candidaţii pentru funcţia de consilier local au depăşit complexul de inferioritate al listei. Specialiştii în strategii electorale şi-au făcut bine treaba. De pe liste i-au coborât pe candidaţi spre casele noastre. Cu unul dintre dânşii m-am pomenit şi eu la uşa apartamentului. Îl ştiam. E consilier municipal. Însoţit de câţiva activişti de partid, a intrat în vorbă cu soţia mea. S-a prezentat tinereşte, vioi, cu o voce optimistă. Chipul îi era luminos, plin de zâmbete. „Sunt cutărescu, voi candida din partea partidului X la funcţia de consilier local“. Apoi, a început să-şi prezinte ideile pentru viitoarea activitate în consiliul oraşului. Nu prea i-a reuşit micul discurs electoral. A nimerit aiurea. Eu şi soţia mea nu cădem în extaz atunci când primim un pliant şi un calendar frumos colorate şi împopoţonate cu pozele candidaţilor şi sigla partidului, ne lasă rece că ne dă candidatul cartea lui de vizită pe care cu eleganţă îşi are scrise numele şi funcţia, iar de consumat spectacole de muzică populară sau de băut bere şi mâncat mici pe banii partidelor, nu obişnuim. Am evitat să port vreo discuţie cu candidatul. Am preferat să merg şi să fac un duş. Poate că am avut o reacţie fizică la politichia locală, aşa cum îţi vine să te scarpini când auzi vorbindu-se despre râie. Îmi ardea inima să-l întreb de la obraz de ce vreme de patru ani, cât a fost consilier local, nu m-a căutat la uşă, de ce a ignorat faptul că eu, alegătorul, exist şi mă chinuiesc în haosul oraşului pe care dumnealui îl conduce în numele meu sau de ce nu a respectat măcar legea privind transparenţa administraţiei locale. L-a expediat nevastă-mea, zicându-i ceva despre fântâni inutile şi spitale municipale în paragină. Totuşi, apreciez faptul că o tehnică modernă, anume campania „door to door“, începe să fie folosită constant de partidele noastre. Cred că e de admirat şi curajul candidatului care îndrăzneşte să ne vină la uşă, deşi ani buni nu ne-a băgat în seamă.
Campania electorală gestionată de partide are un caracter modern, însă acest fapt nu înseamnă că este şi civilizată. Modernitatea asta reprezintă, deocamdată, un fel de mutant, de eroare genetică, o primadonă de bâlci, o Fea, „fecioara nebună cu capul de lemn şi trup de reptilă, care trăieşte cu un jaguerrr!“. Violenţa barbară, de joasă speţă este tot mai prezentă în campania electorală a alegerilor locale din 2008. Bătăile între rubedeniile candidaţilor de la sate au loc aproape în fiecare zi. Soacra, nora, ginerele, fraţii, cumnaţii primarului în funcţie se bat cu neamurile contracandidatului, se sparg capete, se dă în gură, se dă cu furca, ba, pe alocuri, se trage şi cu puşca. Asta la ţară. La oraş, lumea e oarecum mai cizelată, mai vicleană, cu toate că prin mahalale mai auzim uneori despre o îmbrânceală tensionată între activiştii de partid. La oraş se scot de la naftalină dosarele inamicilor politici, se dă cu dosărelul la presă, se colportează zvonuri răutăcioase, se cumpără tot tirajul numărului de ziar unde se scriu chestiuni deranjante, doar, doar nu va ajunge demascarea la alegător, se manipulează informaţia aşa cum o cere profilul psihologic al alegătorului orăşean, adică subtil şi tendenţios. Un scandal fără ciomege, dar cu mult venin. Finalitatea este însă aceeaşi, desfiinţarea contracandidaţilor, lipsirea lor de şanse şi victoria propriului partid. Cum am mai spus, miza este mare, foarte mare. E vorba de fondurile europene, de influenţarea şanselor la alegerile parlamentare din toamnă, de alegerile pentru funcţia de preşedinte al ţării şi de alegerile europarlamentare din 2009. Politicienii ştiu că lupta a început odată cu alegerile locale, dar că nu se încheie aici.
Mizerie şi modernitate. Un paradox românesc. Amestecul este aşa de puternic, încât cu greu se mai poate desluşi unde se termină minciuna şi unde începe adevărul. Ştim doar că un lucru este cert: trăim româneşte…
