Ion Oblemenco, asezat in fata stadionului cu acelasi nume, doamna Elena Cuza, din fata ColegiuluI National „Elena Cuza“, Mihai Viteazul de la Calugareni, fresca bisericii din Rudari – Dolj, zeci de poezii anticomuniste, precum si multe alte opere, ramase aproape necunoscute, poarta semnatura sa. Mai cunoscut poate pentru cavoul pe care si l-a construit in propria curte, pictorul si sculptorul Anton Barbu din Panaghia a ramas doar o amintire pentru cei dragi.
O poarta mare, evident costisitoare, dar neterminata. Gardul – destul de nou si inca teapan – a facut si el câteva parale bune acum vreo patru ani. Platite din buzunarul lui Dinel Staicu, cel care a decis sa achizitioneze in felul sau personal ultimele lucrari ale artistului disparut cu doar doi ani inainte.
„A venit intr-o zi si a luat tot ce imi mai ramasese de la dânsul. Cinspe-douazeci de statui. Le-a dus la Podari. Doua sute de milioane mi-a dat si numai una facea atât! Da’ i-am luat, ce sa fac… Am cumparat si eu poarta, am pus gard, am dat ceva la copii, am platit datoriile de la inmormântarea dânsului… Speram sa fac mai mult. Dinel zicea ceva de un muzeu, de statuia dânsului pusa la cavou, de alta dusa la Craiova. Dar numai promisiuni si o mâna de pomneti a dat, pentru o viata de artist!…“
Celebritati in ruina
Sta rezemata de una din ramasitele sotului – un bust impozant al lui Traian Vuia, care, acum vreo sapte-opt ani, pâna sa inchida ochii artistul, trebuia sa impodobeasca una din locatiile importante ale Craiovei. Lânga aviatorul si inventatorul român, chipul de piatra al lui Amza Pellea priveste inert gramada de stiuleti din jur – singurii spectatori care i-au mai ramas.
„Pe asta l-a facut dânsul cu contract, pentru Dutescu, de la Cultura. Zicea ca-l pune la Teatru, inauntru… N-a mai venit nimeni sa-l ia, l-au lasat aci, sa stea ciorile pe el. Colo, proptit in gard, e Victor Babes – trebuia sa fie pus la Muzeul Medicinei. Dar parca nu s-a mai facut, ca l-a luat Boerica. Uite si pe Toma Caragiu – ala mai in spate, de s-a frânt de la mijloc. I s-a rupt nitel si nasu’, vad… Tot din ghips e facut, ca in interior era vorba sa sada. De-asta n-a rezistat la ploi si zapezi“, a spus tanti Tavita istoria celebritatilor ingramadite in curtea ei. Insirate in cerc, statuile se privesc unele pe altele. Stirbe de ani si uitare, isi vorbesc, fara cuvinte, despre cel care le-a dat nastere…
Pâna acum sase ani, curtea aceasta din ulita Panaghiei, comuna Calopar, semana mai mult a muzeu: era mereu plina de lume. Din sat, din imprejurimi si chiar de la Bucuresti, oameni feluriti veneau inainte sa-l vada pe artist: Anton Barbu, pictor si sculptor renumit, detinut politic, asuprit de comunisti si autor al unor opere celebre.
Supravietuitor al inchisorilor comuniste
„Lucrarile dânsului sunt raspândite in toata tara“, incepe sa povesteasca Tavita Barbu, sotia artistului. Se uita in jur si ofteaza – aproape cu evlavie si respectuoasa, asa cum ii vine bine unei neveste traite in alte vremuri si alte lumi. Taranca simpla, casatorita la doar 16 ani, femeia i-a stat alaturi pâna in ultima clipa, sprijinindu-l de-a lungul intregii activitati, ba chiar invatând pe alocuri meseria.
„Eu eram copila, dânsul avea 26“, isi aminteste batrâna, rezemând o statuie uitata in curte. „Picta o biserica pe-atunci… S-a indragostit de mine si gata, m-a zburat. Direct pe schela cu dânsul m-a urcat. Am stat acolo ani buni, vazând si invatând cum se zugravesc sfintii si ingerii. Facuse scoli mari la Bucuresti, era pictor bun si cautat in toata Oltenia. Mai târziu, s-a apucat de sculptura. Prima lucrare a fost bustul lui Florian, baiatul nostru, pe vremea când avea cinci ani. De atunci, am pierdut sirul…“.
Tavita nu si-a parasit barbatul nici atunci când represaliile regimului comunist s-au abatut asupra casei, tulburând linistea familiei. Detestând politica adoptata de noul regim si inarmat cu principii morale, Anton Barbu nu a incercat deloc sa-si ascunda adevaratele crezuri. Ba chiar si le-a expus in zeci de poezii anticomuniste, facute nu o data publice, lucru care i-a adus ani grei de detentie.
„Citea versurile scrise prietenilor care veneau in vizita. Nu-i era frica de nimic. Pâna la urma l-au arestat. Sapte ani de chin a avut: la Gherla si la Canal, derportat apoi in Baragan. Eu am plecat dupa dânsul acolo, am muncit, am rabdat, cu copiii dupa mine. Caci nu puteam sa-l las singur, viata mea era dânsul… “, recunoaste simplu taranca, innodând basmaua mai bine sub barbie.
O viata de artist rasplatita de pomana lui Dinel Staicu
Isi trece ochii roata prin curte, numarând resturile. Una lânga alta, statuile ii vegheaza amintirile. „Aici au mai ramas putine. Dar a facut zeci, sute. Dupa ce l-au eliberat, ne-am intors aci, acasa. Nu mai aveam nimic, luasera comunistii tot. Dar dânsului nu i-a pasat: s-a apucat de lucru! Toate liceele din Craiova au in fata statui lucrate de el. La Segarcea, in fata primariei, la Bârca, la Spitalul Militar din Craiova. Iar Ion Oblemenco, de la stadion, tot de dânsul este sculptat! Muncea ore in sir, neobosit. Si niciodata nu a luat bani: toate lucrarile le facea cadou, le dona. De-asta am si fost saraci toata viata. Dar nu conta deloc: dânsul iubea prea mult ceea ce facea, nu se gândea o clipa la pomneti. Arta, zicea dânsul, doar ea conta!“
Nici in anii de dupa eliberare Anton Barbu si familia sa nu au scapat de ochiul iscoditor al Securitatii. Pentru a putea urma liceul, fiul sculptorului, Florian, a renuntat la numele tatalui, imprumutându-l pe cel al bunicilor din partea mamei – Iordache. Averea nu si-a recapatat-o niciodata, iar noptile reci de inchisoare i-au adus in cele din urma sfârsitul.
„Acum sase ani a facut un accident vascular. S-a stins. L-am ingropat la cimitir, in Panaghia, desi dânsul ar fi vrut sa aiba cavou aici, in curte. Chiar s-a apucat sa-l construiasca“, isi aminteste femeia, aratând zidurile ridicate intr-o parte a curtii si neterminate.
„Voia sa aiba mausoleu aici, cu el ingropat si cu muzeu pentru lucrari. Dar nu l-au lasat securistii. S-a scris mult in ziare la vremea aceea, si-au batut joc de el. Pâna la urma l-am dus la cimitir. Dar nici un monument nu impodobeste groapa, de parca ar fi fost un muritor obisnuit. Promisiuni am primit din toate partile. Când a cumparat statuile, chiar Dinel Staicu a fagaduit ca se va ocupa de tot. Nimic nu a facut. Din toata viata dânsului, o poarta si un gard au ramas“.
