Revendicările nasc din ce în ce mai multe poveşti cu oameni aruncaţi în stradă şi lăsaţi fără adăpost. După 30 de ani de stat cu chirie, Marin Chelu şi-a făcut loc, laolaltă cu lucrurile sale, la umbra copacului din faţa casei. A fostei case, revendicată şi câştigată de proprietarul de drept.
O masă verzuie, din lemn, un pic scrijelită, stă aşezată la poarta casei. Pe scaun, sprijinindu-se cu coatele de ea, un bătrân cu faţa pătată mănâncă dintr-un corn învelit într-o punguţă de plastic. Micul dejun. Rezemată de picior, o cârjă gri. De partea cealaltă, un cadru din aluminiu care îi e de ajutor când vrea să meargă mai mult. În spate, acoperite cu o folie, să le ferească de praf sau de ploaie, lucrurile strânse în ani: un pat, un şifonier, haine, scaune, o vitrină.
Marin Chelu are 65 de ani. De prin ’70 a locuit în imobilul din strada Gheorghe Chiţu, plătind chirie la stat. De câteva zile, stă în stradă. „Locuinţa asta a fost revendicată acum cinci ani. Foştii proprietari au câştigat-o, am mai stat aici o vreme cu contract, acum nu mai pot să rămân“. Pe scurt, viaţa sa. Deschide sertarul mesei şi încearcă să scoată câteva hârtii. Înghesuite, se văd cutii de medicamente, o sticlă de spirt şi mărunţişuri. Un certificat de externare înşiruie câteva diagnosticuri: parapareză spastică, sindrom pseudobulbar, anemie secundară, infarct miocardic sechelar…
La căminul de bătrâni
„Acum două zile am făcut un preinfarct. Am stat internat în spital pentru“ – citeşte de pe biletul de externare – „insuficienţă ventriculară stângă, angină pectorală, criză hipertensivă arterială primară“. Bătrânul a rămas fără soţie în urmă cu zece ani. Copii n-au avut. Are un frate, undeva la ţară, dar acela nu-l poate întreţine.
„Am o pensie de cinci milioane. O să-mi fac formele să mă duc la azil, că altundeva n-am unde“. Până atunci, îi rămâne strada şi cerul liber. „Sper să mă primească acolo. Că am şi eu ceva bănuţi. Am un frigider, un televizor şi mobilă. Am şi haine. Îmi trebuie doar un acoperiş deasupra capului…“.
