In cotloanele unei casute prapadite, sase copii duc o viata mizera. Prin puterea unui miracol ori pur si simplu a legilor firesti, cei sase micuti reusesc sa supravietuiasca, sub privirile inerte ale unor parinti indiferenti. Si chiar sa creasca: tristi, murdari, dar inca frumosi.
Toti cei patru pereti stau sa se pravale peste ei. Pe undeva printr-o margine de ulita a Salciei, casa Caluserilor e de departe cea mai prapadita. Cu zidurile de pamânt mâncate de ploi, cu usile putrezite aplecate intr-o râna si gaurile in chip de ferestre sparte cu pungi de plastic murdar, locuinta pare mai degraba vreo cocina decât casa de oameni.
Doua camarute – din care una poate fi locuita – si o bucatarie intre ele. Inauntru, doua paturi rupte, goale, mizerabile, o masa capatata acum câtiva ani la o pomana in sat si trei picioare de la un scaun fara tablie. O oala cu gura astupata de cârpe si o lada veche in loc de dulap – aceasta este toata averea Elisabetei si a lui Nelu, barbatu-sau. Iar peste toate domneste mirosul statut, acru, de resturi de mâncare aruncate in colturi. Sobolani infometati stau pititi pe sub buledrele facute gramada la perete. Aici locuiesc opt suflete, aici cresc in voia lui Dumnezeu – si nu a parintilor lor – sase copii.
Praful curtii – raiul copiilor
Stau mai mult afara. De când s-a incalzit si ploile au mai iertat palma asta de pamânt de lânga Dunare, puradeii Caluserilor au si zbughit-o din casa murdara. In curte, intre buruieni prafuite si pantofi vechi rataciti care-ncotro, le e mai bine. Nici acolo nu este curat, nici acolo nu au unde se aseza sa se joace, in afara de tarâna galbena, incinsa de soare. Scapati insa de mirosul putred dinauntru, copiii se simt aici ca intr-un loc fermecat. Singurul in care mai pot respira aerul proaspat al copilariei. De urâtul dinauntru, si Nelu, si Elisabeta tot in curte stau – el trândavind sub un colt al acoperisului, amortit de tuica ieftina de la birt, ea facându-se ca se ocupa de treburi gospodaresti. Ca acum, când innamoleste intr-o apa maronie câteva boarfe ale copiilor.
„Spal, ce sa fac“, ofteaza Elisabeta de povara muncii. „Trebuie sa-i tin curati, nu, sa nu se imbolnaveasca, doar sunt copii…“, pare femeia preocupata de sanatatea progeniturilor. Lânga ea, micutii se inghesuie a joaca. Sunt blonzi, sau cel putin asa au fost la nastere. Pe sub parul tuns cât de scurt de chinul puricilor, murdaria a facut coaja, strapunsa ici-colo doar de dârele transpiratiei. Pe fetisoarele rumenite de caldura – bine conturate, chiar grasute – resturile de mâncare s-au strâns in jurul gurii si nasului, facute una cu pielea. Dar n-au habar: infasurati in zdrente de culoarea pamântului de pe talpi, copiii se joaca veseli, fara vreo grija, fara vreo jucarie.
Ii satura mila oamenilor
Georgica abia si-a facut buletinul. Cât a fost la scoala, isi mai pierdea timpul pe terenul de sport, ori pe maidane, cu alti copii. Acum e in vacanta: se invârteste prin curte fara rost, alergând pe rând cele trei gaini, singurele oratanii de lânga casa. La fel face si Milu, frate-sau – are 11 ani si isi omoara vremea tot in batatura. Când se plicteseste, da bobârnace celor mici. Cristian are opt ani. „Isi sparsa capu’ in sofru, prostu!“, il ocaraste ma-sa, storcând mizeria din rufe. „Ete ca i se usca sângele pe cap… Da’l spal mai incolo, sa termin treaba“. Maria, de sase ani, e plecata de-o luna din Salcia. „Norocu’ ei – s-a dus la a mare, Daniela, de e maritata in Patule. Sa mai stea si pe-acolo, ca aci nu mai era loc… Asa, am mai scapat de-o gura, ce sa fac?!“, ii da inainte Elisabeta, oftând mereu. Varsa in aceeasi apa alt brat de bulendre. Le misca usor cu mâna, sa le inmoaie. Dumitru, baiatul cel mic, abia a facut trei anisori. Cum sta mereu la gard, strecurându-si capsorul printre ulucile scâlciate, are mai tot timpul ce sa manânce: ii dau oamenii de pomana, vazându-l ce dragalas e. Copilul s-a-nvatat, asa ca o ia cu el si pe pitica de sora-sa, Anisoara. Oricine-ar trece pe drum, nu-i chip sa reziste ochisorilor ei tristi si frumosi, iar biscutii si coltunasele de pâine nu li se termina niciodata. Ba câteodata tot astea potolesc foamea si celor mari!
„Le facui un fasui, ca-i miercuri“, ofteaza femeia, aruncând laturile la radacina casei. Lânga ele, boarfele mozolite se coc in bataia soarelui. „Mai mult n-am. Si nici nu pot…“.
