Frânturi de gând

Am plecat de-acasă într-o vineri. Am plâns, n-am reacționat niciodată bine la despărțiri, nu m-au văzut decât valul ce lucea în soare, navele albastre din dană și vântul ce-adia ușor. Începea vara cu vacanțe. Pentru mine începea un nou drum.
Peronul gârbovit sub povara pașilor îmbătrânise cu asfaltul crăpat peste noapte, sau poate doar mie mi se părea așa, știam că plec pe un drum cu sens unic și-mi părea că orașul bătrân și bonom plânge după mine ca un părinte căruia îi pleacă fiul pe alte meleaguri. Pașii se intersectau grăbiți, unii cu nerăbdarea așteptării, alții cu tristețea despărțirii, valizele așteptau cuminți să-și ducă amintirile prin lume, tineri plini de viață se pregăteau să-și adune în colțul retinei amintiri noi, părinții, brusc îmbătrâniți, se străduiau să zâmbească și să le dea ultimele sfaturi de viață.
Ședeam rezemată de-un colț de zid, îmi strângeam în brațe o mână de amintiri și lacrima orașului ce-l lăsam în urmă, un maidanez costeliv mă privea cu un licăr de speranță în ochii triști, pe-un colț de bancă tăceau copiii, simțeau și ei pe umeri greutatea momentului. Trenul s-a târât în gară, a oprit pe peron cu un oftat lung, ușile s-au deschis și pentru câteva minute locul s-a animat cu graba celor care se intersectau lângă ușile cu scări înalte, cei ce plecau au urcat, cei ce-au rămas au lăcrimat și-au rămas cu mâna întinsă până când, lung ca un șarpe, trenul și-a scos coada din gară și-a pornit ușor pe malul Dunării.
Anii ce-au urmat au fost pe repede înainte, a trebuit să-mi construiesc din resturi o existență pentru care nu mă pregătisem. Când m-am întors, peste ani, m-au întâmpinat triste și tăcute scheletele fostelor fabrici, ca niște oase uitate afară și uscate la soare, resturi de ziduri cu geamuri sparte, schelete ruginite prin care mișunau căutători de fier vechi, case triste și pustii, câmpuri pline de buruieni, oameni cu priviri resemnate.
Toată bucuria pe care o știam dispăruse ca după o vrajă rea, țara mea ajunsese o imensă groapă, împinsă de nepăsarea celor ce se grăbiseră să ajungă sus și-n care oamenii își puseseră toate speranțele. Am simțit o durere în piept, ca după o lovitură puternică în plex. Am găsit oameni bătrâni, cimitirele mai mari și casele mai mici, cu acoperișul aplecat trist spre pământ.
Cineva mi-a spus că odată ajuns pe fundul prăpastiei nu mai ai unde să cazi, singura variantă care-ți rămâne e să găsești cărarea spre vârf. Să urci. Eu am avut momentul meu de cădere și urcușul mi-a rănit mâinile. Poate a venit timpul să ne adunăm și să găsim calea spre ieșire, de căzut nu mai avem unde.
Lucia Stroilă