Știam… dar se poate rezolva?

Arareori am primit atâtea apeluri telefonice după un articol ca după cele trei publicate recent (Taxe, risipă, evaziune, corupție). Cine crede că scrie fără cititori în presa românească se înșală amarnic.
Nici măcar nu am apucat să scriu despre corupție ca un determinant de creștere a taxelor. Despre cercul vicios în care ne învârtim adesea, mulți dintre antreprenorii privați: dacă dăm șpagă pentru contracte ne cresc taxele, ceea ce ne împinge să căutăm noi contracte, la care să dăm șpagă. În corupție este totdeauna nevoie de doi – unul care dă și altul care primește. Iar perechile de acest gen sunt fie din ce în ce mai numeroase, fie se descoperă mai multe. Sau ambele în același timp.
Mi s-a spus că se știe ce scriu eu aici. Se știe că firmele administrate de stat pierd 5% din PIB, adică 15% din bugetul anual. Se știe că administrația fiscală națională și locală nu poate preveni neplata taxelor – sau nu vrea să o prevină – și, prin urmare, se pierde 8% din PIB sau 24% din buget în fiecare an. Se știe că există o economie subterană, au analizat-o SRI, Curtea de Conturi, FMI, și au constatat că este de circa 30% din PIB, adică aproape un buget anual. Mi s-a spus, de asemenea, că se știe că autoritățile locale și centrale sunt supraîncărcate cu cheltuieli de personal, a cărui productivitate este ceva mai ridicată de zero. În cel mai bun caz nemăsurată niciodată. Se știe că multe contracte de servicii conțin o supraplată, care merge de la caltaboși la averi dosite prin paradisuri fiscale.
Dar întrebarea este – ce se poate face? Și, mai precis, se poate face ceva?
Da, se poate face. Se pot reduce pierderile companiilor proprietate publică. Se pot reduce plățile informale care însoțesc contractele de servicii. Se poate reduce personalul din administrație și, în același timp, să crească capacitatea operațională. Se pot absorbi mai multe fonduri europene. Se poate reduce corupția, nu numai prin creșterea puterii judecătorești, ci și pe alte căi. Pot creşte veniturile la buget fără majorarea taxelor, cel puţin în perioadă de criză – oricum am defini criza.
Nu am nici o iluzie. Nu vreau să păcălesc pe nimeni. Cele de mai sus, care sunt aspiraţia a peste 90% din oamenii obişnuiţi ai acestei ţări, nu se pot realiza nici repede, nici simplu.
Cheia întregii probleme este separarea puterilor în stat.
De exemplu, verificarea eficienţei contractelor publice de achiziţii bunuri şi servicii nu poate fi efectuată de guvern. Am mai scris că este practic imposibil ca un prim-ministru să dea ordin de verificare a contractelor de furnizare de bunuri şi servicii încheiate de ministere, agenţii şi autorităţi locale. O verificare face Curtea de Conturi, dar numai în privinţa legalităţii documentaţiei. În alte societăţi, acest gen de verificări este efectuat de organisme independente, aflate de obicei în subordinea, dar nu sub comanda, parlamentului. Fie că se numesc Oficiul pentru Buget sau Autoritatea Parlamentară pentru Control Bugetar, aceste organisme au rolul de a analiza modul de cheltuire a bugetelor aprobate de guvern. Analizele se efectuează de obicei în proporţii politice: dacă partidul aflat la putere are 70% din primari, atunci 70% din primăriile verificate anual sunt conduse de membri ai partidului de guvernământ. Ştiu că se va spune că tot creăm instituţii. Însă crearea PNA (devenită DNA), ANI, SMURD etc. a fost un progres real în evitarea unor fenomene negative din societate. Pentru a rezolva probleme instituţionale ai nevoie de soluţii instituţionale. Nu se poate altfel.
La fel de gravă este problema gestiunii proprietăţii publice şi private a statului (terenuri, păduri, ape, subsoluri etc.). Acum nu există nici o instituţie care să se ocupe cu controlul şi inventarierea acestor proprietăţi. Rezultatele primei inventarieri ar fi copleşitoare. Un singur inventar s-a făcut la CFR Marfă, în vederea privatizării, şi s-a constatat că din 2.500 de vagoane de marfă lipsesc fizic 1.250… Vă rog să vă gândiţi la mine, porturi, nave, terenuri agricole, lacuri, bălţi, depozite strategice etc. Nici jumătate din ce se presupune a exista fizic nu mai există. Mai corect, există, dar nu acolo unde ar trebui. Şi deci statul nu poate obţine venituri de pe urma unor active care au dispărut ca fumul. Una dintre explicațiile faptului că, la orice analiză, statul român pare a avea 70% din activele națiunii, dar produce numai 30% din PIB cu ele este că, în realitate, jumătate din aceste active nu mai există fizic, ci doar pe hârtie. Ca să nu mai spun că un activ enorm, Casa Poporului (sau cum se mai numește astăzi), nu există în hârtiile statului. În schimb, există investiția de la Krivoi Rog, de circa un miliard de dolari, din care am fi fericiți dacă am recupera zece milioane.
În alte societăți, inventarierea activelor este anuală. În România, ultima inventariere a avut loc în 1949-1951, după naționalizare. Cine poate face această acțiune enormă? Președintele nu are atribuții executive. Parlamentul nu are capacitate operațională. Puterea judecătorească cu atât mai mai puțin. Rămâne guvernul. Într-adevăr, multe probleme chinuitoare ale zilei de astăzi și-ar rezolva guvernul dacă ar avea o situație exactă a activelor statului.