O ţară de şomeri

„Noul normal“ al economiei mondiale va presupune un şomaj ridicat cronic. Acesta pare a fi consensul observatorilor pieţelor financiare şi al investitorilor, ocolit, desigur, de politicieni. În condiţiile în care americanii se plâng că au parte de o revenire economică fără locuri de muncă („jobless recovery“), iar europenii se tem de un şomaj structural, noi, românii, ne minţim că stăm bine la acest capitol. Potrivit ultimelor date statistice, acest indicator într-adevăr arată bine: la 8,1%. Prilej să ţopăim de bucurie că stăm grozav comparativ cu Spania, unde şomajul a depăşit 20%, sau Irlanda, unde acesta se cifra la jumătatea anului la 13,4%.
Totuşi, minciuna statistică nu stă nici în faţa unui elev de clasă primară. Numărul angajaţilor din România este de 4,3 milioane – 4,4 milioane. 1,37 mili-oane la stat (aici chiar stăm bine!) şi încă aproape trei milioane în mediul privat. Şi cum poate însemna asta 8% într-o ţară de 20 milioane de locuitori? Oare atât de mulţi să fie copiii, bătrânii şi cei inapţi de muncă? Şomaj de 8% cu doar 4,4 milioane de salariaţi nu poate exista nici în cazul unor ţări cu populaţii mai mici, precum Ungaria (cu zece milioane de locuitori), Suedia (cu nouă milioane de locuitori) sau – pentru a face o comparaţie mai adecvată – Burundi (8,5 milioane de locuitori).
La începutul anului, când FMI prognoza un avans al şomajului la 10%, de la 700.000 de oameni la un milion de persoane, ne-am speriat cu toţii: Ce urgie se va abate asupra României?! Privind mai detaşat lucrurile, nu putem să nu exclamăm: Doar atâţia! De unde această distorsiune a datelor statistice? De unde această minciună despre şomajul mai mic de 10% în care ne complacem? Din refuzul liderilor politici de a privi o realitate?
Din păcate, lucrurile stau mult mai grav decât atât. Mentalitatea oligarhică a celor care ne conduc îi determină pe aceştia să excludă cu de la sine putere din orice calcule oamenii din mediul rural sau din oraşele mici dezindustrializate. Pentru ei, aceştia nu există. Nu pot sub nici o formă lua parte la binefacerile integrării europene pe care atâta o clamăm. Nu au drepturi cetăţeneşti (în afară de cel de vot pentru un kilogram de mălai), nu au oportunităţi (unde să îşi găsească de muncă?!), nu au îndatoriri (câţi dintre aceştia sunt impozitaţi?!), nu au dorinţe, nu au speranţe. Cu alte cuvinte, sunt inexistenţi, sunt cetăţeni de rangul doi în România oligarhică pretinsă europeană.
Se cheamă asta că nu sunt şomeri. „Noi să spunem merci că trăiesc din autoconsum şi că nu pun presiune mai mare pe bugetele statului“, îmi spunea un fost ministru la începutul anului. O afirmaţie în asentimentul general că este bine că aceştia nu cer prea mult şi că – dacă acceptă să trăiască în evul mediu – este nemaipomenit în raport cu ce poate oferi economia românească.
De fapt, exact aceasta este realitatea. Economia românească este foarte slabă! Nu are forţa de a angaja (şi hrăni) decât 4,4 mili-oane de oameni. Deşi într-o ţară cu resurse nu tocmai puţine şi 20 de milioane de oameni lucrurile ar trebui să stea cu totul altfel. Economia este însă slabă şi nu poate absorbi forţa de muncă activă. Adică avem parte de un şomaj ridicat. Nu de 8,1%, cum mint statisticile. Nu de 20%, ca în Spania. Ci de 50% şi mai bine. România este o ţară de şomeri!
Nu. Pensionarii nu consumă prea mult, aşa cum enunţă unii propagandişti. Nici bugetul de pensii nu este prea încărcat, aşa cum am putea crede dacă ne-am uita peste cifrele seci. Pensiile nu sunt nesimţite ca urmare a cine ştie ce creşteri operate în ultimii ani, aşa cum încearcă să se insinueze. De asemenea, raportul deteriorat dintre pensionari şi oamenii care lucrează nu este un rezultat demografic. Este o consecinţă a unui şomaj real ridicat. Mai mare de 50%! Cei pensionaţi anticipat sau pe boli inventate sunt în realitate tot şomeri, rezultaţi din disponibilizările anilor ‘90 şi incapacitatea economiei de a-i absorbi finalmente.
Economie slabă, cu şomaj ridicat. Asta este realitatea unei Românii destructurate. Dacă falsificăm axiomele de la care pornim, nici nu vom reuşi să urnim din loc societatea. De aceea, trebuie să o spunem din capul locului că problema principală a României nu este aceea de a avea prea mulţi pensionari (eventual cu pensii prea mari), ci aceea că avem un şomaj ridicat. Mai mare de 50%, pentru că populaţia activă (incluzându-i şi pe neintegraţi) depăşeşte zece milioane de oameni.
Dezechilibrele bugetului de pensii sunt rezultatul direct al eşecului tranziţiei. La sfârşitul anilor ‘90, când România capitula necondiţionat şi trecea la lichidarea potenţialului productiv, ni se promitea că, în urma acestei restructurări dureroase, capitalul occidental va veni aici şi va pune bazele unei economii competitive, care va absorbi forţa de muncă disponibilizată în oraşele monoindustriale, în Valea Jiului, pe platformele de la Sidex şi Tractorul. Nu a fost aşa. Capitalul străin – în special bancar – nu a venit decât ca să inflameze o bulă speculativă în imobiliarul autohton, care ne-a făcut să ne dăm unii altora (cu preţul îndatorării) aceleaşi apartamente construite pe vremea lui Ceauşescu. Este şi motivul pentru care modelul economic al României trebuie regândit. Rămâne de văzut dacă pe aici vor mai ajunge investitorii care să creeze baza productivă pentru o relansare pe baze sănătoase a întregului angrenaj social. Până atunci, rămânem o ţară de şomeri.