Rolul nefast al sindicatelor în evoluţia României

Este momentul să ne întrebăm care a fost rolul sindicatelor în evoluţia social-economică a României, în ultimii 20 de ani? Din păcate, unul nefast, pentru că au forţat guvernele succesive să „dea“ salariaţilor bugetari salarii mari şi tot felul de sporuri, fără să se întrebe dacă au acoperire în realitatea economică. Nu-i interesa, pur şi simplu, această latură. Faptul că sindicatele americane au înţeles, până la urmă, că nu există salarii în afara productivităţii muncii, n-a fost o lecţie pentru ele.
Iar guvernanţii au făcut prostia, interesată, să câştige „pacea socială“ cu preţul distrugerii echilibrelor macroeconomice. Să fie linişte în ţară, la adăpostul căreia să se dea tunurile cu privatizarea, să jumulească bugetul de stat prin clasica tehnică a contractelor măsluite. Să vândă iluzia „statului social“, în care nici ei nu credeau, dar era aducătoare de voturi. Cel puţin la început, până s-au prins alegătorii.
A trebuit să vină tânărul ministru Funeriu să aibă curajul să spună: „Ţara asta nu e condusă de sindicate, ci de guvern“. Drept reacţie, un lider de sindicat i-a transmis să-şi bage minţile în cap!
Sindicatele îşi găsesc utilitatea atunci când îi apără pe salariaţi de capitaliştii egoişti şi hrăpăreţi. Nu de stat, cum se întâmplă la noi. În locul hrăpăreţilor, care nu prea există, sindicatele au luat în colimator statul, ceea ce este un viciu din start, pentru că statul, adică politicienii, sunt interesaţi să mituiască salariaţii pentru a fi votaţi, fără alt imbold. Sindicatele n-au făcut altceva decât să amplifice mita, s-o măreasca de câteva ori. Rezultatele se văd astăzi.
Şefii sindicatelor îşi încasau liniştiţi salariile uriaşe din cotizaţii, salariaţii  încasau liniştiţi salariile dublate, pensionarii încasau liniştiţi pensiile triplate, fără ca cineva să se întrebe ce va fi în viitor.
Şi viitorul a venit, la scadenţă. Suntem în pragul falimentului şi ne întrebăm cine este de vină.
Sindicatele se dau acum deoparte şi arată cu degetul la guvernanţi. Ei sunt de vină. Că nu ne-au dat salarii şi mai mari!
Ţara este împărţită în două sau mai multe tabere. Mai dezbinată ca oricând.
Sindicatele au o importantă parte de vină. Nu este corect să împarţi societatea în cei care dau şi cei care iau. Nu putem lua, dacă nu este de unde. Dacă economia reală nu funcţionează. Iar funcţionarea economiei este treaba noastră, a tuturor. Nu doar a guvernanţilor. Nici măcar în primul rând a lor. O economie cu pieţele globalizate nu ascultă de ordine venite de „sus“, ci de legi proprii, valabile în toată lumea. Guvernanţii pot doar să încurajeze investiţiile, dacă au bani, să ţină fiscalitatea cât mai jos, dacă n-ar fi prea mulţi bugetari de hrănit. Şi cam atât. Ce altceva să mai facă?
Nici măcar când sunt în joc destinele unor tineri nevinovaţi, elevii, cinismul sindicatelor nu are margini. Ce dacă aceştia îşi ratează planurile de viitor?! Blocăm bacalaureatul, blocăm anul şcolar, blocăm totul. Ca să ce? Să nu taie din salarii, din pensii, să ne dea sporuri nenumărate. De unde? Până când? Nu ştim, nu e treaba noastră! Noi suntem în cealaltă tabără!
Şi dacă, de Revelion, preşedintele apare şi ne anunţă: Stimaţi cetăţeni, începând cu ianuarie 2011 nu mai sunt bani de salarii şi de pensii. Din această cauză îmi anunţ demisia.
Ce-am rezolvat? Echivalează demisia cu umplerea puşculiţei bugetare? Aiurea!
Toată societatea va intra în colaps, într-o inflaţie galopantă, din care scapă cine poate. Iar cei care nu pot scapă sunt bugetarii şi pensionarii săraci de azi. Ei nu au rezerve şi resurse să se apere. Poate doar ceva ajutoare internaţionale, de apă şi mălai, aruncate din avioane. Aici vrem să ajungem?
A auzit cineva ca lideri de sindicat să se intereseze de performanţele profesionale ale membrilor de sindicat? De cum sunt evaluaţi la locul de muncă? Dacă rezultatele muncii lor sunt pe măsura salariilor primite? Eu n-am auzit. Aceste aspecte nu îi privesc. Iar managerii, de la directori la miniştri, au acceptat şantajul, pentru a-şi vedea liniştiţi de afaceri şi de mulgerea bugetului de stat.
Şi a venit scadenţa.
Trebuie ca liderii de sindicat să-şi accepte vina, cel puţin morală, pentru situaţia gravă în care ne aflăm. Pentru şantajul permanent la adresa guvernanţilor. Când blochezi o ţară întreagă prin greve generale, fără să suporţi costurile pierderilor economice, ceva nu e în regulă. Poate ar trebui revăzute legile referitoare la sindicate. Să le facă responsabile, material şi penal, pentru pierderile aduse economiei. Trebuie stabilite clar cazurile în care se poate declanşa o grevă. Nu toată ziua bună ziua, pentru salarii şi pensii mari, dacă resursele respective nu există. Când cer măriri salariale să indice şi sursele. Altfel, situaţii economice grave, de genul aceleia pe care o traversăm, pot duce la colaps întrega societate.
În acest caz, îşi asumă sindicatele rolul de „groparii“ societăţii?