(Ediţie din arhivă) Anul 15, nr. 4704. Marți, 02 Februarie 2010
RSS
-
Publicitate
-
Arhiva
« Alte articole din categoria Opinii
Hrană pentru îngeri
Opinii - Marcel RĂDUŢ SELISTE(citeste alte articole de acelasi autor »)
Versiunea pentru tiparire
Marimea textului: 
Vineri am slujit Sfântul Maslu, pentru întâia oară, într-o secţie a Spitalului Judeţean. Secţia aleasă a fost Onco-Pediatria, la etajul 10. S-au rugat împreună cu noi mai multe mămici însoţite de copilaşii în trupurile cărora boala sapă precum o carie în lemnul unui copac firav. Se bucurau copiii când preoţii treceau să-i ungă cu untdelemn sfinţit. Nu înţelegeau ei prea bine de ce primesc această ungere. „Să te faci bine, mami! Stai cuminte să te ungă tata popa!“, glăsuia în şoaptă câte o mămică, legănându-şi pruncul bolnav. Copiii mai măricei ne priveau cu seriozitate, pătrunşi parcă de importanţa momentului. Îşi plecau fruntea şi-şi întindeau mâinile spre noi, preoţii, aşteptând ca vindecarea minunată să vină prin untdelemnul sfinţit, de la Dumnezeu. Am săvârşit Sfântul Maslu şi, la sfârşit, am împărţit cu mămicile şi copiii două pâini proaspete, făcute pe vatră. O agapă a speranţei, iar pentru mine, o agapă a neputinţei mele. Ajută, Doamne, necredinţei mele...
Mă pregăteam să plec, dar m-am auzit strigat de o mămică. „Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?“. Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. „Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!“, l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. „Nu poate să meargă, părinte!“, mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit şi am oprit în mine tristeţea, ca nu cumva să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea spre celălalt pat. Aşa am regăsit-o...
Sub pătura de spital, prăvălită pe un cearşaf de un alb îndoielnic, cu un prosop tras peste ochi şi care îi acoperea capul lipsit de păr, cu acul perfuziei înfipt în mânuţă, zăcea Gabriela. Fetiţa de opt anişori a cărei zi onomastică o serbasem de praznicul Sfinţilor Arhangheli. Sufletul meu a tresărit lovit de milă şi de ruşine. Milă pentru această copilă care plăteşte păcatele părinţilor şi neamului care i-au dat trupul. Ruşine pentru că mi-am amintit de cei doi creştini din Bucureşti care dăruiseră banii necesari pentru a organiza mica petrecere de ziua onomastică şi faţă de care eu nu mi-am ţinut promisiunea. Promisiunea de a le trimite fotografii cu Gabriela. Slăbiciuni omeneşti...
M-am aşezat pe patul Gabrielei. Ochii mei i-au căutat ochii de copil. Mâna mea i-a mângâiat căpşorul chel. Sufletul meu încerca disperat să acopere într-o îmbrăţişare a păcii sufletul fetiţei. Gabriela nu mi-a răspuns. Ochii ei păreau a privi spre altă lume. Am simţit ca o palmă şocul provocat de maturitatea, seriozitatea şi, mai ales, deznădejdea imensă în care se rătăciseră aceşti ochi minunaţi de copil. În acea clipă mi-a fost silă de mine, de sănătatea mea, de fericirea mea şi, mai ales, de păcatele mele. Am încercat să-i vorbesc, dar stângăcia cuvintelor mele a mărit distanţa dintre mine şi Gabriela. „Părinte, e supărată Găbiţa! Nu a făcut treaba mică de ieri. Nu poate. E din cauza citostaticelor, e la a treia serie de citostatice!“, mi-a explicat, cu glas aproape stins, mătuşa fetiţei. „Gabriela, voi veni la tine duminică. Vrei să îţi aduc o păpuşă? Sau un joc sau nişte cărţi cu poveşti? Spune tu ce vrei să-ţi aduc şi îţi aduc!“, am încercat eu să pătrund prin zidul de tăcere şi suferinţă al copilei. Nu mi-a răspuns. Am rămas lângă ea minute în şir, repetând, fără să ştiu a spune altceva, promisiunea acestor daruri. Într-un sfârşit, Gabriela mi-a răspuns în şoaptă: „Da!“. Atât mi-a spus Gabriela, dar pentru mine acest cuvânt a fost cât un volum de poezie a speranţei.
Duminică, după Sfânta Liturghie, am pornit spre Secţia de Onco-Pediatrie. Gabriela era tot în pat. Acoperită cu aceeaşi pătură de spital şi cu căpşorul ascuns de prosop. Ochii ei se rătăciseră în deznădejde. M-am aşezat lângă fetiţă şi am scos din plasă cutia cu păpuşa promisă. „Uite, Gabriela, ţi-am adus păpuşa! Îţi place?“. Nu am primit răspuns. Ochii copilei căutau în alt univers, străin de nimicnicia noastră, pacea pe care această lume i-a răpit-o. Am rămas lângă ea, vorbindu-i în şoaptă, căutându-i privirea. Un gând, cred că trimis de îngerii ce locuiesc în universul Gabrielei, mi-a cuprins întreaga minte şi m-a făcut să înţeleg. Am adus o jucărie unui suflet de copil care s-a maturizat înainte de vreme, prin suferinţă. Am adus o jucărie unui suflet de fecioară prizonier într-un trup de copil. În acel moment am privit ochii Gabrielei. A ştiut că am înţeles şi atunci Gabriela mi-a răspuns. Un răspuns cât o galaxie de cuvinte. Un răspuns încremenit într-o lacrimă. Lacrima care s-a prelins pe obrazul Gabrielei. Am ridicat ochii sufletului meu spre Dumnezeu şi am adus, iară şi iară, ca jertfă, rugăciunea pe care o rostisem pentru Gabriela în timpul Liturghiei: „Doamne, îngerii Tăi se hrănesc cu lacrimile ei! Ridică legătura pusă asupra ei şi trimite-ţi îngerul de pace peste sufletul ei!“.
Am plecat spre casă, spre fericirea mea nemeritată, cu lacrima Gabrielei sădită în adâncul sufletului meu. Acolo, în acest adânc, s-a făcut lumină. O lumină izvorâtă din două stele minunate, ochii fetiţei din temniţa Secţiei de Onco-Pediatrie.
Mă pregăteam să plec, dar m-am auzit strigat de o mămică. „Părinte, mai sunt copilaşi într-un salon. Nu au venit la Maslu, că sunt cu perfuzii. Veniţi şi până la ei?“. Am intrat în salon. Un băiat mai măricel era culcat pe patul de spital. Îmi zâmbea. „Tu de ce nu ai venit la Maslu? Văd că eşti băiat mare şi nu ai perfuzie!“, l-am întrebat dojenindu-l cu blândeţe. „Nu poate să meargă, părinte!“, mi-a răspuns o femeie între două vârste, culcată pe acelaşi pat. L-am uns pe băieţel cu untdelemn sfinţit şi am oprit în mine tristeţea, ca nu cumva să-i tulbur pe cei din jur cu slăbiciunile mele. Mi-am întors privirea spre celălalt pat. Aşa am regăsit-o...
Sub pătura de spital, prăvălită pe un cearşaf de un alb îndoielnic, cu un prosop tras peste ochi şi care îi acoperea capul lipsit de păr, cu acul perfuziei înfipt în mânuţă, zăcea Gabriela. Fetiţa de opt anişori a cărei zi onomastică o serbasem de praznicul Sfinţilor Arhangheli. Sufletul meu a tresărit lovit de milă şi de ruşine. Milă pentru această copilă care plăteşte păcatele părinţilor şi neamului care i-au dat trupul. Ruşine pentru că mi-am amintit de cei doi creştini din Bucureşti care dăruiseră banii necesari pentru a organiza mica petrecere de ziua onomastică şi faţă de care eu nu mi-am ţinut promisiunea. Promisiunea de a le trimite fotografii cu Gabriela. Slăbiciuni omeneşti...
M-am aşezat pe patul Gabrielei. Ochii mei i-au căutat ochii de copil. Mâna mea i-a mângâiat căpşorul chel. Sufletul meu încerca disperat să acopere într-o îmbrăţişare a păcii sufletul fetiţei. Gabriela nu mi-a răspuns. Ochii ei păreau a privi spre altă lume. Am simţit ca o palmă şocul provocat de maturitatea, seriozitatea şi, mai ales, deznădejdea imensă în care se rătăciseră aceşti ochi minunaţi de copil. În acea clipă mi-a fost silă de mine, de sănătatea mea, de fericirea mea şi, mai ales, de păcatele mele. Am încercat să-i vorbesc, dar stângăcia cuvintelor mele a mărit distanţa dintre mine şi Gabriela. „Părinte, e supărată Găbiţa! Nu a făcut treaba mică de ieri. Nu poate. E din cauza citostaticelor, e la a treia serie de citostatice!“, mi-a explicat, cu glas aproape stins, mătuşa fetiţei. „Gabriela, voi veni la tine duminică. Vrei să îţi aduc o păpuşă? Sau un joc sau nişte cărţi cu poveşti? Spune tu ce vrei să-ţi aduc şi îţi aduc!“, am încercat eu să pătrund prin zidul de tăcere şi suferinţă al copilei. Nu mi-a răspuns. Am rămas lângă ea minute în şir, repetând, fără să ştiu a spune altceva, promisiunea acestor daruri. Într-un sfârşit, Gabriela mi-a răspuns în şoaptă: „Da!“. Atât mi-a spus Gabriela, dar pentru mine acest cuvânt a fost cât un volum de poezie a speranţei.
Duminică, după Sfânta Liturghie, am pornit spre Secţia de Onco-Pediatrie. Gabriela era tot în pat. Acoperită cu aceeaşi pătură de spital şi cu căpşorul ascuns de prosop. Ochii ei se rătăciseră în deznădejde. M-am aşezat lângă fetiţă şi am scos din plasă cutia cu păpuşa promisă. „Uite, Gabriela, ţi-am adus păpuşa! Îţi place?“. Nu am primit răspuns. Ochii copilei căutau în alt univers, străin de nimicnicia noastră, pacea pe care această lume i-a răpit-o. Am rămas lângă ea, vorbindu-i în şoaptă, căutându-i privirea. Un gând, cred că trimis de îngerii ce locuiesc în universul Gabrielei, mi-a cuprins întreaga minte şi m-a făcut să înţeleg. Am adus o jucărie unui suflet de copil care s-a maturizat înainte de vreme, prin suferinţă. Am adus o jucărie unui suflet de fecioară prizonier într-un trup de copil. În acel moment am privit ochii Gabrielei. A ştiut că am înţeles şi atunci Gabriela mi-a răspuns. Un răspuns cât o galaxie de cuvinte. Un răspuns încremenit într-o lacrimă. Lacrima care s-a prelins pe obrazul Gabrielei. Am ridicat ochii sufletului meu spre Dumnezeu şi am adus, iară şi iară, ca jertfă, rugăciunea pe care o rostisem pentru Gabriela în timpul Liturghiei: „Doamne, îngerii Tăi se hrănesc cu lacrimile ei! Ridică legătura pusă asupra ei şi trimite-ţi îngerul de pace peste sufletul ei!“.
Am plecat spre casă, spre fericirea mea nemeritată, cu lacrima Gabrielei sădită în adâncul sufletului meu. Acolo, în acest adânc, s-a făcut lumină. O lumină izvorâtă din două stele minunate, ochii fetiţei din temniţa Secţiei de Onco-Pediatrie.
Articole proaspete scrise de tineri, pentru tineri. Tu ai citit Jiunimea? »
Notează articolul.
Nota curentă: 4.7 din 29 voturi
Nota curentă: 4.7 din 29 voturi
Comentarii
Gazeta de Sud nu este responsabilă juridic pentru conținutul comentariilor. Mesajele care conțin amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste nu sunt permise.
- de un prieten:
Parintele Marcel Radut este un suflet ales si nobil prin curatenie si truda. Si un prieten adevarat! - de RRomanul patriHHotz:De cateva ori l-am luat in balon pe popa Marcel crezand ca este la fel de ipocrit ca marea majoritate a popilor care una spun si alta fac. Se pare ca m-am inselat si pentru asta imi cer iertare. De fapt asta ar trebui sa fie rolul bisericii, sa-i ajute pe cei in suferinta, mai ales pe copii. Nu exista pedeapsa mai mare pentru un parinte ca atunci cand isi vede copilul rapus de o boala terminala sau de un accident. Multii dintre ei ar dori sa preia ei suferinta propriilor copii. Am vazut de asemenea ce tratament primesc din partea societatii persoanele cu handicap sau bolnave de SIDA sau cancer. Dupa ce au fost deja batuti de soarta societatea le mai da inca o palma in plus, incepand cu cetateanul de rand si terminand cu autoritatile. Clerul bisericesc este mai mult preocupat de cele lumesti decat cele dumnezeiesti. Multi au turnat la Secu indiferent ca au fost mitropoliti, episcopi sau simpli preoti; altii s-au imbarligat cu politica, altii isi jumulesc enoriasii mai abitir decat doctorii pacientii. Atata vreme cat clerul bisericesc este lipsit de scru****atunci ce sa le mai cerem doctorilor, magistratilor, politicienilor!? Sub pretextul independentei atat justitia cat si biserica sunt coplesite de lipsa bunului simt. Doar un sistem bine pus la punct poate face ordine in societatea romaneasca incluzand si biserica. Mi se pare anormal ca fosti turnatori ordinari sa ocupe pozitii de frunte in ierarhia bisericeasca. Ii intereseaza pe acesti indivizi de soarta celor care sunt in nevoie, ii intereseaza pe ei de soarta copiilor din articolul lui Seliste!? In nici o tara vestica bisericile sau cultele religioase nu primesc bani de la buget si de aceea ingerul numit "credinta" si curva numita "politica" nu au nimic in comun. Sunt crestin-ortodox si respect aceasta credinta; din pacate nu port acelasi respect clerului ortodox.
- de Ion:Autorul plange si se roaga. In fiecare litera e o lacrima.....Lacrimi si litere....
- de Radical:E cumplit. Nici macar nu ai cum sa ii ajuti. De ce o exista suferinta asta pe lume ?
- de Paul:Dumnezeu sa te ajute in nobila munca pe care o faci. Ai chemare, si asta e lucru mare in vremurile noastre plne de ipocrizie. Un cuvant de alinare si o rugaciune ... din pacate atat poate face omul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu poate patrunde lumina in acel intuneric din spitale.
- de fiti buni:de ce exista suferinta? priviti cu totii in sufletele voastre si fiti buni,iubitori de semeni si de dumnezeu,nu mai urati,nu pismuiti,caci fiecare avem un loc sub soare.nu mai lasati avutiile sa va intunece mintea,nu lasati banul sa va fie ochi de privit apropapele.sa fim buni si sa ne indreptam sufletele catre iubirea de aproape si catre dumnezeu.De ce va rugati cand aveti necazuri,de ce nu va rugati si cand aveti bucurii???DE CE??
- de asterisc:Subscriu în mare parte la cele scrise la punctul 2.S-a umplut țara de structuri parazite, în primul rând instituțiile financiare, apoi cei care organizează jocuri de noroc și nu în ultimul rând un cler numeros și hulpav în cea mai mare parte.În jurul acestor indivizi sunt oceane de lacrimi, dar pentru ei contează doar profiturile lor abjecte.Bătrânii și copii bolnavi le strică buna dispoziție.
- de nikos:Este mult adevar. Multa lume sufera in tara noastra. Merita mai multa atentie din partea noastra. Acesti ingeri nu trebuie sa sufere, pentru ca nu au gresit cu nimic in fata lui Dumnezeu. Acum vreau sa ma refer la trecerea in nefiinta a unui mare comandant. A fost comandantul meu al nostru al oltenilor, primul comandant al Armatei a 3 a. Vreau sa spun ca nu este normal sa aflam din presa de toti spagarii, toti criminalii,toti Mondialii, si sa nu spuna presa nimic de acest MARE COMANDANT, DUMITRU ROSU. Presa si-a castigat libertatea si datorita lui. Acum trebuia macar un articol cat de mic sa se spuna de el. Aplecati urechea si la cei care au facut ceva pentru noi. Dumnezeu sa-l ierte si toate onorurile militare in memoria sa.
- de Punctul G:Mda !...Frumos articol ai scris,parinte...In nota de "foarte bun",cu care ne-ai cam obisnuit.Bune si comentariile,din care as remarca totusi pe cel al lui RRHH,ca facand o analiza destul de coerenta si complexa a factorilor ce influenteaza direct aceste cazuri de..."extrema durere sufleteasca".Societ atea romaneasca este cu mult mai bolnava decat "ingerasii"despre care ne povestesti Domnia ta...iar linistea ei nu poate fi adusa nici de untdelemnul sfiintit si nici de vreo rugaciune fierbinte ridicata catre Dumnezeu.Problema este ca...multi nu mai au puterea necesara pt a lupta,iar altii,si-au pierdut curajul si increderea in a mai incerca noi posibilitati,...la cat de multe ori au fost tzepuitzi,ii intzeleg.O societate in care nu poti ocupa o functie de conducere,administra tiva sau politica,decat daca demonstrezi ca ai facut puscarie sau ai dosar penal pe rol,ce poate sa ofere acestor fiinte in suferinta...?O societate in care justitia este corupta si a devenit cea mai slaba veriga din lantzul intersocial,cand ea trebuia sa fie cea mai tare,...o societate unde politzia se gandeste la noi modalitati de a putea da amenzi,...pt a-si asigura primele de Pasti,Craciun sau vacantza,...o societate in care medicii,serviciile publice etc ,etc,nu fac altceva decat sa te cantareasca din priviri pt a sti cat sa-ti ceara "contributie"...o astfel de societate nu are mai nimic de oferit nimanui,cu atat mai putin celor in suferinta.Cine sa se gandeasca la acesti bieti suferinzi..? Se investeste in radare super performante,dar nu se ofera variante,drumuri bune sau autostrazi cum bine remarca "Florica",...se investeste in parcuri de distractii,dar oamenilor normali l-i se da doar posibilitatea de a se uita de la distanta inauntru,...si exemple ar fi multe,...in loc sa se investeasca intr-un spital nou,pt ca cel vechi este atat de infestat cu microbi incat ar trebui pus napalm pe el si lasat sa arda catziva ani buni,sau in aparatura performanta pt a mai alina sau ajuta la ameliorarea sau insanatosirea celor ce sunt in situatii dificile. Nu ii voi uita nici pe cucernicii colegi de breasla ai Domniei tale,care se roaga ce se roaga iar seara incep sa cantareasca si sa "zdrangane" cutia milei,ca deh,...mai au de pus si ei gresie si faianta prin beci,garaj sau camara si sa-si mai cumpere cate o plasma pt baia de sub acoperis...Citeam intr-un articol ca ,creerul uman reprezinta 2% din greutatea corpului dar ca consuma 20% din energia lui si energia degajata poate tine aprins un bec de 25 watti.In cazul celor despre care v-am vorbit eu,..creerul lor cred ca nu este mai mare decat al hamsterului si nu consuma nici un fel de energie ,am banuiala ca de aia unii politicienii,politis ti si judecatorii sunt asa grasi,iar energia emanata de creerele lor nu cred ca poate tine aprins nici macar un LED.Ce am siguranta,este faptul ca in toate aceste sectoare sociale exista oameni de valoare,dar din cauza bunului simt si corectitudinii,nu au avut cum se ridica.O zi buna,tuturor !
- de Silvia Grimaldi, Italia:De ce este suferinta? Pentru ca am ajuns sa traim cu toti intr-o lume superficiala construita doar pe aparente, la care am contribuit cu toti....Daca fiecare din noi am petrece macar o ora ca voluntari in sectia de oncologie pediatrica, am intelege ce norocosi sintem si am devini mai buni cu noi insine si cu alti.....Mult respect si incurajare familiilor care trec prin aceasta incercare.
- de nu exista dumnezei..:terminati cu prostiile astea de maimute..
- de doriana:Minunat acest articol...! Sa ne rugam pentru cei bolnavi! Ce-ar fi daca seara ne-am alege un moment in care sa ne rugam efectiv pentru toti cei care sufera? Eu am simtit puterea rugaciunii si ajutorul Sfantului Nectarie. Nu voi inceta niciodata sa marturisesc ca sfintii sunt vii si ca Iubirea lui Dumnezeu face minuni.
- de MIR:BOR - BISERICA ORTODOXA ROMANA CIND ARE DE GIND SA APLICE PROGRAME SOCIALE SI DE VOLUNTARIAT SANITAR - CA IN VEST - PENTRU BATRINI , BOLNAVI , OAMENII STRAZII , ETC . .......CE FAC CU FONDURILE.......... SA FIU IERTAT .
