Spitalul

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

A rânduit Dumnezeu ca de ceva vreme să încep a medita cu multă seriozitate asupra unui subiect dezbătut intens şi încă fără prea mare folos, în anii de după 1989: spitalul românesc. Prin aceeaşi rânduială dumnezeiască, am ajuns să fiu şi pacient al unui spital craiovean. Aşa am cunoscut doctori, asistente, terapeuţi şi, mai ales, pacienţi, oameni bolnavi cu trupul şi cu sufletul.
Înainte de toate, vă mărturisesc că nu mi-a cerut nimeni şpagă! Surprinzător, nu-i aşa? Ne-am obişnuit ca atunci când zicem „doctor“, sau „judecător“, sau „politician“, sau „preot“ să asociem numele respectiv cu ideea de corupţie, de mită, de şpagă! Uneori, suntem superficiali, ne grăbim să judecăm şi greşim. Urmez un tratament fără să fiu presat, stresat de vreun cadru medical pentru a „cotiza“ la vindecarea mea. Doctorul, asistenta, terapeutul meu s-au comportat ca nişte oameni normali dintr-o ţară normală. Au fost profesionişti, m-au tratat cu atenţie şi respect. Au fost calzi, îngăduitori cu micile mele temeri provocate de o încercare trupească trimisă mie de Dumnezeu pentru greşeli trecute sau prezente. Au fost oameni normali! Le dăruiesc recunoştinţa mea!
Am descoperit că în spitalul românesc există o dublă suferinţă. Suferinţa pacienţilor şi suferinţa cadrelor medicale. Pacienţii sunt înspăimântaţi de boală, de sărăcie, de precaritatea sistemului nostru sanitar. Medicul nu are timp să răspundă acestei spaime. Medicul trebuie să afle vindecarea trupească, trebuie să învingă boala. Pacienţii sunt mulţi, personalul este redus, resursele - insuficien-te. Medicul luptă cu moartea trupului, nu are vreme şi pentru sufletul bolnavului. Uneori, parcă mai mult rătăcit pe culoarele spitalului decât apostol călător prin marea de suferinţă, apare câte un preot misionar care încearcă să răspundă acestei suferinţe. O picătură de linişte se răspândeşte în inima celui bolnav, dar parcă e prea puţin.
Cadrele medicale suferă din cauze diferite, însă tot atât de dureroase precum o boală trupească. Fondurile bugetare se reduc la limita subzistenţei, plata salariilor devine problematică, aşa-zisele reforme opera-te de guvernele de după 1989 au aruncat sistemul în haos, nimeni nu mai înţelege nimic. Viitorul este incert. Teama provocată de probabilitatea tot mai mare că locul de muncă va fi pierdut paralizează orice voinţă, alungă orice entuziasm şi anulează dorinţa de a te jertfi pentru pacient. În umbră însă stau prădătorii şi vânează. Se obţin contracte pentru livrarea de medicamente sau aparatură medicală, la preţuri mult mai mari decât preţul real de pe piaţă, se fac numiri de ma-nageri pe criterii politice şi nu de competenţă, se fac concedieri şi angajări în funcţie de apartenenţa la un partid. Cuvântul care ar putea descrie cel mai bine starea sistemului nostru medical este „destructurare“.
Spitalele româneşti sunt imense corăbii ale suferinţei. Când eşti într-un spital, fie ca pacient, fie ca medic, eşti supus unui examen de viaţă. Mulţi dintre pacienţi nu trec acest examen. Se luptă cu disperare pentru a învinge boala, dau bani, dau cadouri, ar face orice, numai să primească remediul miraculos, salvarea de la moarte. Supravieţuiesc bolii, dar sufletul le rămâne împietrit ca înainte de boală. Îl uită pe Dumnezeu, acelaşi Dumnezeu pe care L-au invocat în nopţile de disperare, când moartea bătea la uşa sufletului lor. Totuşi, am văzut oameni care au înţeles că
boala este o lecţie care ne învaţă că suntem trecători, că răul făcut semenilor ne otrăveşte, în cele din urmă, şi pe noi, că doar bunătatea şi pacea aduc roade folositoare omului. Boala îi transfigurează şi îi face mai buni.
Medicul, ca şi preotul, ca şi magistratul, ca şi politicianul, depune un jurământ atunci când îşi începe cariera. Un jurământ aproape sfânt. Medicul este un slujitor al semenilor săi aflaţi în suferinţă. Apărarea vieţii este scopul nobil al profesiei de medic. În spitalul românesc, medicul este supus unui examen de conştiinţă. Loialitatea medicului faţă de jurământul depus este mereu încercată, mereu chestionată. Sunt medici care nu reuşesc să treacă acest examen. Totuşi, am întâlnit cadre medicale care îşi fac datoria, respectând jurământul de apărare a vieţii pe care l-au rostit la începutul luptei lor cu bolile şi suferinţa semenilor.
Spitalul românesc ră-mâne deocamdată în haosul provocat de incompetenţa politrucilor care s-au perindat pe scaunul de ministru al sănătăţii. Nu ştiu cât va mai dura acest haos. Ştiu însă că în spitalele româneşti există o flacără a speranţei întreţinută de acele cadre medicale care, în ciuda greutăţilor şi tentaţiilor, îşi fac datoria faţă de viaţă, faţă de Dumnezeu, faţă de cei bolnavi. Cândva, în viitor, această flacără va ajuta la renaşterea normalităţii. Cândva...