Viaţa unui singur om este responsabilitatea acelui om atâta vreme cât are puterile sufleteşti de a dispune de această viaţă şi mijloacele exterioare de a se manifesta conform libertăţii cu care a fost dăruit de Dumnezeu. Însă, omul nu este singur, nu poate trăi singur, nu poate singur să dispună de propria-i viaţă. Omul are nevoie de însoţirea cu alt om, fie acesta mai puternic, fie mai slab. Atunci când omul cu care împreună călătorim pe drumul vieţii este mai puternic în voinţă sau în mijloace decât suntem noi, atunci când i se îngăduie să decidă în numele nostru, el ne devine călăuză, conducător şi formează cu alţii ca el o elită a comunităţii noastre, a familiei, a cetăţii, a bisericii.
În creştinismul în al cărui duh românii se laudă cu semeţie că s-ar fi născut, omul de elită este slujitorul. Hristos îi spală pe Apostoli pe picioare. Un gest de sublimă smerenie. Deşi părăsit, trădat, renegat şi batjocorit de cei care-L primiseră în Ierusalim ca pe un Împărat al mântuirii, Hristos acceptă să urce pe cruce şi să moară acolo pentru oameni, fiinţele imperfecte pe care le-a condus şi le conduce pe drumul veşniciei.
Teoretic, românii întrunesc toate condiţiile pentru a avea o elită creştină, o elită slujitoare. S-au născut creştini, au o biserică ortodoxă veche de aproape două mii de ani, istoria le este plină de sfinţi, de cruciaţi, iar ţara le este împodobită de florile zecilor de mii de biserici, catedrale şi mănăstiri. Practic, în pragul sfârşitului primului deceniu al secolului XXI, românii sunt un popor lipsit de elită. Nu ştiu cine sau ce poartă vina pentru starea deplorabilă în care se află sufletul acestui amărât popor. Să fie de vină amestecul nefericit de sânge între două neamuri atât de diferite, dacii, mânaţi de un curaj aproape fanatic, şi coloniştii romani, dependenţi de confortul civilizaţiei până la vieţuirea în laşitate, acei colonişti abandonaţi de Imperiu la nord de Dunăre şi lăsaţi jertfă neputincioasă barbarilor? Să fie de vină şirul nesfârşit de compromisuri imorale, acele gesturi de aşa-zisă diplomaţie a supravieţuirii care formează istoria neamului românesc, un neam răstignit între marile imperii ale acestui colţ de lume? Să fie de vină graba inconştientă cu care masonii paşoptişti şi al lor Cuza au năvălit peste un popor feudal cu reformele lor importate dintr-o Europă străină de duhul românesc? Să fie de vină capitalismul imoral în care s-a plămădit România Mare, acel capitalism care a permis apariţia unor figuri macabre precum Carol al II-lea şi a sa dictatură? Să fie de vină crimele şi absurdităţile comunismului, regimul de coşmar care a asasinat în lagăre şi închisori generaţia renaşterii spirituale a românilor?
Iubitorii istoriei mincinoase, naţionaliştii de duzină mă vor acuza de trădare. Cum să spui aşa ceva despre români, poporul ales, poporul cruciat, singurii creştini din lume? Totuşi, dacă privim în jurul nostru şi, mai ales, la noi înşine, folosind oglinda sufletului, vom afla doar chipuri absurde, minciună şi impostură. De 24 ianuarie i-am ascultat pe cioclii poporului cum ne plângeau de milă, precum se zice că plânge crocodilul atunci când îşi înghite prada. Adunaţi fără să formeze o adunare, ci mai degrabă o adunătură, s-au îngrămădit să-i laude, fără să-i înţeleagă, pe strămoşii de la 1859. Bieţi epigoni şi noi, biată turmă…
Unde ne este elita? Am căutat şi caut, alături de milioane de români, această elită. În pridvorul casei părinteşti nu am găsit-o. Acolo abia mai susură un cântec de leagăn chinuit de sărăcie, atunci când îmbuibarea nu-i amuţeşte versul. Părinţii uită să fie părinţi, copiii să fie copii, vremurile sunt grele şi apăsătoare, ispitele sunt dulci şi ne dau uitare. Uităm de mamă, uităm de tată, uităm de copiii noştri. La tribuna conducătorilor aflăm numai stafii. Indivizi lipsiţi de elementare calităţi morale, cu obrazul gros şi apucături fanariote îşi împart victoria de o clipă, înghiţind ţara bucată cu bucată, irosindu-ne viaţa. Nici pe Hristos nu-L mai aflăm, căci negustorii de credinţă au luat chipul lumii şi ne ascund Mântuitorul sub straie poleite. Chipuri hidoase ne vorbesc despre Lumină, dar aruncă spre noi cu întuneric. Rătăcim prin deşertul neputinţei, conduşi nu de Moise, ci de o falsă elită, o ceată de proroci beţi, un vis urât al unui popor cu sufletul bolnav, gonind cu ochii adormiţi spre groapa de gunoi a istoriei. Unde ne este elita creştină? Unde ne sunt purtătorii de cruce? Unde eşti, România?
