Despre salarii, numai de bine. Şi în special în anii electorali. Totuşi, o întrebare este stăruitoare: de ce atâta miză pentru salariul minim pe economie? De ce reticenţă din partea guvernului de a accepta de la bun început majorarea la 540 de lei a salariului minim pe economie şi de ce o amână pentru 1 octombrie? E simplu: prin majorarea minimului, guvernul încearcă să obţină maximum de efect electoral.
Ca observator al pieţei forţei de muncă, nu pot să nu îmi pun următoarea întrebare: de ce, când toată lumea subliniază deficitul de forţă de muncă, se pune cu atâta ardoare problema salariului minim pe economie? Pentru că deficit înseamnă lipsă sau înseamnă că oferta de muncă este mai mică decât locurile de muncă. Or, în acest caz, oferta face preţul. Şi, tocmai de aceea, un salariu peste minimul pe economie este uşor de obţinut.
Explicaţia stă într-o invenţie mai mică a Guvernului României: crearea a trei salarii minime pe economie: cel minim, multiplicat în trei faze cu acei coeficienţi de corelare: 1,5 sau 2 în cazul persoanelor cu studii superioare. Aşa că, dacă salariul minim pe economie este 540 de lei, cel pentru persoane cu studii superioare este 1.080 de lei. Mai puţin la stat, unde nu se aplică aceşti coeficienţi.
În ce scop a inventat guvernul această grilă? Este simplu: pentru că a avut nevoie de bani. Şi s-a gândit că, multiplicând astfel, multiplică şi încasările din impozitul pe venit, din contribuţii pentru asigurări sociale şi aşa mai departe. Şi mai pune ceva în locul golului lăsat de cota unică. Chiar şi în cazul în care guvernul a decimat cheltuielile de capital (şi de aceea astăzi avem 30 de kilometri de autostradă în loc de 1.000 de kilometri promişi), banii nu au ajuns.
Acum, această inginerie se întoarce împotriva guvernului. Sindicate ale personalului bugetar au obţinut în instanţă anularea acestei discriminări şi inclusiv guvernul să plătească potrivit acestei grile. Majorarea salariului minim conduce la plăţi mai mari din bugetul de stat pentru angajaţi şi pentru contribuţiile acestora. Deci, minus de venituri.
O să îmi spuneţi: dar dacă se majorează salariul minim, potrivit aceluiaşi raţionament, vor veni mai mulţi bani spre buget dinspre privaţi. Aşa este, dar banii tot nu vor fi de ajuns, pentru că mai apare ceva: pensia. Anul trecut, parlamentul a adoptat majorarea punctului de pensie la 37,5% din salariul mediu brut de la 1 ianuarie 2008 şi la 45% de la 1 ianuarie 2009. Or, prin majorarea salariului minim pe economie, se majorează şi salariul mediu brut.
Şi, prin urmare, plusul de bani obţinut din sectorul privat drept contribuţii aplicate unui salariu mai mare va fi mai mult decât consumat (va fi nevoie şi de alte sume) pentru plata majorată a unui punct de pensie care aleargă după valoarea salariului mediu brut pe economie, cifrată în prezent la 1.704 lei. Aşadar, cheltuieli suplimentare de la bugetul pensiilor.
Încă o inginerie: faptul că bugetul a fost construit neprofesionist nu este nici un secret (doar a fost nevoie de două rectificări în numai şase luni). Dar, dincolo de asta, există şi un aspect intenţionat al minciunii: plata unor drepturi mai mici decât se cuvin.
Să mă explic: salariul mediu brut pe economie a fost prognozat pentru anul 2008 la 1.550 de lei. Fals. Realitatea a dovedit că, în cinci luni din ultimele şase, fiecare lună a adus statistic o valoare mai mare a salariului mediu brut. Poate că e vorba despre inflaţie (pe care guvernul a văzut-o la 3,8%, iar acum e la 9%). Ea a făcut ca pretenţiile salariale să fie mari tocmai din cauza erodării puterii de cumpărare. Chiar şi aşa, reconturarea prognozei a adus o nouă estimare: 1.620 de lei pentru anul 2008. Fals şi aici, întrucât vă spuneam că, la sfârşitul lunii mai, salariul mediu era de 1.704 lei. Ba, mai mult, prognoza vede pentru la anu’ un salariu mediu brut de 1.780 de lei. Şi înclin să cred că în septembrie 2008 cel târziu va fi depăşită întreaga estimare pentru anul 2009. Care e şmecheria?
Prognozând un salariu mediu brut mai mic decât cel arătat de realitate, plăteşti nişte pensii mai mici decât ţi-ai asumat. Practic, furi din pensii. Îţi rămân bani (încasând contribuţii la salarii mai mari decât cele estimate şi plătind drepturi corelate cu salarii mai mici decât cele reale), după care te lauzi că majorezi pensiile în avans. Altă minciună. Practic, această majorare în avans se face din banii pe care pensionarii ar fi trebuit să îi primească deja. Dar le-au fost furaţi. Prin estimări, dar cu efecte reale. Acum, punctul de pensie este 37,5% din salariul mediu brut. Cine are un punct de pensie primeşte acum 581 de lei. Ar fi trebuit să primească 639 de lei, dacă avem în vedere salariul pentru luna mai. Adică la fiecare punct, se uită a se plăti 58 de lei. Respectiv 10%. Acum, se spune că pensiile vor fi majorate cu 20% din luna noiembrie. Adică în noiembrie şi decembrie, cumulat, pensionarii vor primi în plus aproape jumătate de pensie (40%). În locul a ce? În mod normal, trebuia să primească de-a lungul anului, în fiecare lună, 10% în plus. În total, cu 120% mai mult. Ceea ce înseamnă mai mult de o pensie. Vi se pare vreun gest de generozitate devansarea pensiilor? Nici nu e. E o reţinere abuzivă de bani din care se întoarce o parte.
De ce din noiembrie pensiile şi din octombrie salariile?
E simplu. Alegerile sunt în luna noiembrie. Aşa că salariaţii vor merge cu venituri mărite la alegeri şi cu promisiunea unor majorări viitoare de la 1 ianuarie 2008. Iar pensionarii vor merge cu gândul că în luna următoare vor lua pensia majorată. Acum înţelegem de ce nu s-a aplicat majorarea salariului minim brut din iulie (timp suficient pentru a se uita) şi a fost amânată pentru octombrie?
Apropo de majorare. Am auzit cel mai stupid argument economic pentru care majorarea nu s-a făcut: că unul dintre parametrii macro urmăriţi, şi anume inflaţia, a derapat şi, prin urmare, nu se mai poate face majorarea de salariu minim. De ce stupid? Pentru că tocmai inflaţia mai mare este cea care îi roade pe salariaţi. Puterea noastră de cumpărare este redusă prin inflaţie şi, prin urmare, există chiar mai multe motive de a solicita majorări salariale. Or, guvernul vede fix pe dos: dacă ţi-a scăzut puterea de cumpărare, nu poţi cere bani în plus. Aberant şi mincinos.
De ce mincinos? Pentru că o promisiune deja făcută trebuie bugetată şi respectată. Priviţi SUA. Anul trecut, preşedintele Bush a trecut o lege prin care se angaja la majorarea nivelului salariului minim federal în trei etape: la 5,85 dolari pe oră în 2007, la 6,55 dolari pe oră în iulie 2008 şi la 7,25 dolari pe oră din iulie 2009. În total, o majorare cu 40%. Americanii tocmai au beneficiat joi de această majorare. Chiar dacă inflaţia la ei a ajuns la 5% – cel mai mare nivel din 1991 încoace. L-aţi auzit pe Bush să argumenteze ceva legat de asta? Promisiunea este promisiune. Şi este şi bugetată. Şi respectată.
Încă un lucru: la fel ca şi în România, există mai multe salarii minime. Dar cu totul altfel: în primul rând, există salariul minim federal, sub care nu se coboară. Apoi, fiecare stat are dreptul de a-şi stabili un salariu minim orar propriu, obligatoriu mai mare decât cel federal. Şi apoi, fiecare stat îşi face propria politică, dar, atenţie… nu în funcţie de studiile absolvite! Ci de productivitate! Aşa cum ar trebui să facă orice economie capitalistă. Adică, dacă un spălător de maşini are studii superioare, nu este plătit mai mult decât mexicanul semianalfabet, doar pentru asta. Cum se corelează salariul minim cu productivitatea? Iau spre exemplu statul Minnesota, în care am fost şi pe care îl cunosc. Acolo, salariul minim orar este plătit în funcţie de vânzările companiei la care este angajat salariatul. Când salariul minim orar la nivel federal era de 5,85 dolari, în Minnesota, salariul minim era de 6,15 dolari pentru companiile cu vânzări de peste 625.000 de dolari. Adică salariul este corelat cu valoarea vânzărilor – finalitatea economică a oricărei activităţi de afaceri.
Este de lăudat faptul că guvernul aminteşte acum de necesitatea corelării politicilor salariale cu cele monetare. Şi că ia aminte de avertismentele BNR, care au transmis încă de anul trecut că salariile s-au majorat dincolo de productivitate şi, prin urmare, asta înseamnă inclusiv inflaţie.
Dar unde aplică guvernul prudenţa în domeniul salarial? La calici. La cei cu salarii mici. Pentru că, atunci când a schimbat cota progresivă, cel mai mult au avut de câştigat cei bogaţi. Guvernul a practicat o nouă doctrină politică: socialismul pentru bogaţi. Pentru veniturile lor, nu există vreo problemă, în schimb, pentru veniturile „calicilor“ trebuie să se manifeste prudenţa. Ca s-o dăm dracului de inflaţie. Efectul? Socialismul pentru bogaţi a condus la vulnerabilităţi sporite pentru economia României, la o economie care încă se mişcă (supraîncălzit) din cauza consumului. Consum care se face pe datorie. Datorie care devine mai scumpă simultan cu majorarea dobânzilor. Iar guvernul ce face? Încearcă să maximizeze valoarea minimului. Din păcate, nu intelectual, ci doar electoral.
Prognozând un salariu mediu brut mai mic decât cel arătat de realitate, plăteşti nişte pensii mai mici decât ţi-ai asumat. Practic, furi din pensii.
