Nu îmi trebuie să citesc o statistică internaţională pentru a afla că jumătate dintre adolescenţii români nu ştiu să citească. Sunt profesor la Universitatea din Bucureşti de vreo 13 ani şi constat că toate promoţiile care ajung studenţi pe băncile facultăţii au mari dificultăţi la citit şi scris, că nu se descurcă bine cu toate literele alfabetului şi că nivelul de instrucţie cu care vin din licee este cât se poate de precar. Bacalaureatul din acest an a descoperit un fapt arhicunoscut. Că examenele sunt un prilej de ciupeală din partea profesorilor, a preşedinţilor de comisii veniţi de la centru, un prilej pentru diferite autorităţi locale să dea drumul unei mascarade, cu chefuleţe, cadouri, conversaţii galante. Este un joc vechi, moştenit din anii ante ’89, şi împotriva căruia nu s-a făcut nimic. Ba, mai mult, tinerii profesori au preluat de la cei bătrâni metehnele. Dar răul mare e în altă parte. Se ajunge aici pentru că înăuntrul sistemului e mult putregai. Problema nu este că un profesor primeşte un plic cu bani, lucru impardonabil şi el, ci că elevii sunt total nepregătiţi. Şi dacă sunt nepregătiţi şi vor să îşi ia bacalaureatul, se recurge la mituirea profesorului. Ne ameţim cu apă rece când spunem că avem copii care merg la olimpiade de matematică etc. Olimpiadele sunt false competiţii, în sensul că nu spun nimic despre nivelul de învăţământ al ţării respective. Iar candidaţii noştri merituoşi sunt îndopaţi ca un lot de box cu luni înainte cu antrenor, profesori, program special de pregătire. Când avem asemenea performanţe, nu trebuie să credem că aşa ar fi sistemul de învăţământ, ci că avem nişte excepţii care nu au nici o legătură cu ce se întâmplă în realitate. Iar realitatea este că avem absolvenţi de bacalaureat şi chiar studenţi care nu ştiu să scrie şi să citească. Avem absolvenţi care nu au citit o carte şi se exprimă greu dincolo de 80 de cuvinte. Dacă verifici notele în catalog, constaţi că respectivul a fost un elev&student bun. Normal ar fi fost ca undeva în clasa a şasea/a şaptea să fi fost lăsat repetent, dacă vă mai amintiţi de această instituţie la care s-a renunţat prea uşor sub regimul trecut, când s-a adoptat un învăţământ de masă, pe ideea că tot omul trebuie să aibă o diplomă de liceu, indiferent de câtă carte ştie. Astăzi, sistemul este încă în vigoare.
Aşa ne trezim pe băncile facultăţilor cu copii care nu au intrat o singură zi într-o bibliotecă şi care au un nivel de cunoştinţe la nivel de şcoală primară. Elevul este privit cu indulgenţă de la clasa întâi. De fapt, elevul ar trebui să ştie că este într-un mediu concurenţial puternic şi că performanţa şcolară este decisivă pentru drumul lui în viaţă mai târziu. Or, el află încă din şcoală că nu contează efortul, valoarea. Indiferent de ce faci, treci clasa, iei chiar premii, cu ajutorul părinţilor cu dare de mână. Afli chiar de la şcoală că nu contează dacă înveţi sau nu, note ai degeaba sau contra cost. Şi copilul mai vede, ca model al societăţii româneşti, că se descurcă mai bine derbedeii, beizadelele, cei care trişează. Cu acest model, el intră într-o maturitate dificilă, în care trebuie să se descurce. Cum a văzut/făcut la şcoală, o face copiind, trişând, furând, mituind. Pentru că nu merită să munceşti, să faci efort. Poţi obţine totul cu şmecherii, cu bani. Dacă ajunge student, vede că şi aici cloaca e la fel de mare. Feudalismul ante ’89 s-a păstrat. Boala învăţământului românesc, bazat pe lipsa de merit, pe „masse“, pe clanuri&găşti, pe înfruptarea din fonduri, pe „naşi“ ca în mafii, este că nu a fost reformat. În acest moment, în sistemul de învăţământ trebuie rânit ca la porci. Măsuri paleative, o revizie din mers nu sunt utile, nu ar face decât să înrăutăţească lucrurile. Profesorii, cei mai mulţi, nu au valoare, nu au cărţi, nici cercetări proprii. Cărţile lor, nişte broşuri, sunt compilaţii modeste, traduceri nemărturisite sau îşi publică o carte sub trei titluri etc. Se descurcă şi ei, ca toţi aceşti elevi care copiază la bacalaureat. E o boală de structură, nu o întâmplare.
