Celor care ne aşteaptă

Chiar şi fără trompete care să răsune prin văi şi prin câmpii, românii se adună cu zecile de mii, zilele astea, în Zürich. Trec ca prin brânză printr-o Europă fără graniţe, strângându-se, de acasă sau din ţările unde lucrează, lângă naţionala de fotbal prezentă la turneul final al Campionatului European. Azi aici, mâine-n Viena, în vreme ce fostul şef de la paşapoarte din Craiova regimului comunist a găsit, în cele din urmă, o locaţie în care să-şi lanseze memorialisticul volum (în roman a debutat recent şi venerabilul universitar Marin Beşteliu: „Copilul partidului“). Unii domni persecutaţi politic cândva se zice că îl urmăreau (se mai schimbă roata) şi-i ameninţau cu scandal pe directorii de instituţii care ar fi organizat respectiva lansare. Astfel, ar fi ajuns dumnealor şi la un fost şef al cenzurii, acum director interimar, care i-ar fi asigurat: „Să-l găzduiesc eu pe-ăsta, care ne asculta pe noi?“ (Pe lume sunt însă multe poveşti!)
În timp ce rup ramuri de tei ori de pelin pentru a le duce la biserică sau când pun cireşe în cănile pe care le împart astăzi, în ajun de Rusalii, de Moşii de vară, multe dintre femeile din Oltenia s-or gândi poate nu numai la morţi, ci şi la copiii sau nepoţii aflaţi departe. Căci, prin unele sate sau orăşele, la fiecare trei case, măcar un tânăr e plecat să muncească în Spania, în Italia, în Franţa, în Germania.
Mâine, când voi privi jocul căluşarilor pe străzile oraşului, îmi voi aminti şi eu gustul poamelor din vreun pahar primit de la o bătrână care mă întreba: „Ai trecut clasa?“ sau: „Cât ţi-a ieşit media?“. Surprinderea binefăcătoare pe care am simţit-o văzând că învăţătoarea nu mă pedepseşte, după ce un coleg mă pârâse pentru că mă închinasem în faţa bisericii (în pauză, am constatat că nu eu eram cel singur). Zilele când dezgropam, cu bunica, varul, îl stingeam şi primeneam zidurile şi pomii. Femeia în doliu după fetiţa ei, care mă chemase în curte, mă poftise să stau pe un scăunel şi îmi spălase meticulos, fără să spună un cuvânt, picioarele, cu apă atent potrivită, să nu fie prea caldă sau prea rece, şi cu săpun de casă. O podidise plânsul şi lacrimile ei nu scoteau nici un sunet, când cădeau în lighean.
Mă voi gândi mai cu seamă la tanti Dida. La cărţile pe care m-a învăţat să le citesc, la costumul din velur roşu pe care mi l-a făcut cu mâna ei, la prima mea bicicletă (pe care mi-a cumpărat-o). La istoriile şi bancurile repetate la nesfârşit, la pachetele atent pregătite şi la bancnota strecurată într-un buzunar de cămaşă, când eram student. La nasturii cusuţi, la hainele reparate, la mesele aşezate de atâtea ori, la bucuria întâlnirii şi la mirarea că trupul îi rămâne mic. La silueta, tot mai adusă de spate, făcându-mi cu mâna din marginea drumului, atunci când, ajuns la colţul străzii, în drumul spre gară, mă opream, după un obicei tacit, lăsam bagajul jos şi, privind în urmă, fluturam şi eu mâna dreaptă deasupra capului, sperând că nu e pentru ultima dată. La disperarea din sufletul ei, când, întorcându-se în casă, descoperea cutia cu ouă uitată. La alergarea (ea, care nu mai ieşise din curte de ani buni) către halta din marginea oraşului, unde trenul oprea pentru un minut (dacă nu mă repera, ar fi dat cutia controlorului, rugându-l să mă găsească). La fluieratul de plecare al locomotivei, când mai erau vreo sută de metri, la ideea de a lua un taxi până în gara următoare (30 de kilometri) şi la necazul de a nu avea bani cu ea. La resemnarea drumului către singurătatea de acasă.