Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei ne spune, într-un raport dat publicităţii acum câteva zile, într-un limbaj tehnic, ceea ce mulţi dintre noi am aflat încă din copilărie, atunci când am luat contact cu unele tradiţii nescrise ale familiei româneşti. „Eu te-am făcut, eu te omor“, „Unde dă mama, creşte!“, „Două, trei coade de topor curg din dragoste!“, „Bătaia e ruptă din rai!“ sunt proverbele româneşti care ar fi izvorât dintr-o aşa-zisă înţelepciune populară despre familie. Românii se bat în familie ca la stadion. În perioada 2004-2007, în România s-au înregistrat 35.800 de cazuri de violenţă în familie care au provocat 540 de omoruri. În rândul persoanelor decedate în această perioadă ca urmare a violenţei în familie aflăm şi 20 de copii minori. În regiunea Oltenia, violenţa în familie a provocat 2.248 de victime în cei patru ani monitorizaţi de ANPF, cifră care ne aşază în preajma numărului mediu de cazuri de violenţă în familie la nivelul regiunilor ţării.
Discutam cu un amic despre această situaţie tristă. Îmi zice el deodată: „Păi, dacă aşa au învăţat de mici, de la bunici şi de la popa din sat, că bătaia e ruptă din rai, cum să nu se bată între ei?“. Afirmaţia amicului m-a determinat să meditez un pic asupra acestor posibile cauze ale violenţei familiale româneşti, anume tradiţiile şi credinţa. Dacă ne gândim că românii se declară cu mare mândrie creştini la recensământ şi că dintre aceştia aproape 90% sunt membri ai Bisericii Ortodoxe Române, vom ajunge la concluzia că este şocant faptul că s-au înregistrat în patru ani zeci de mii de cazuri de violenţă familială şi peste cinci sute de decese provocate de acest tip de violenţă. Diferiţi analişti ai fenomenului s-au grăbit să dea vina, ca şi amicul meu, pe tradiţiile şi obiceiurile populare, eventual pe credinţa creştină. Fals.
În Vechiul Testament există un citat care, la o citire superficială, ar putea fi considerat controversat şi un eventual izvor al proverbului cu bătaia ruptă din rai: „Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte îl pedepseşte îndată!“ (Proverbe XIII, 24). Totuşi, creştinismul ortodox, pe care cel puţin declarativ îl îmbrăţişează românii, nu îndeamnă la violenţă.
Un vestit episcop ortodox rus, pe numele său Irineu, Episcop de Ekaterinburg şi Irbitk, slujitor al Bisericii Ortodoxe Ruse la sfârşitul secolului al XIX-lea, a scris zece omilii către părinţi în care arată cum trebuie educaţi copiii în duhul credinţei creştine. Întru edificarea dumneavoastră, vă ofer câteva citate dintr-un text pe care cu uşurinţă îl puteţi afla şi pe internet: „Nu le permiteţi îndărătniciri şi alintări copiilor voştri, fie ei cât de mici. Aceasta nu înseamnă, desigur, că trebuie să limitaţi la maximum libertatea lor de voinţă. Copilul poate să ceară ceva bun şi folositor, ceva de care are într-adevăr nevoie, ceva pe care îl merită. Atunci, voi trebuie cu toată bunăvoinţa să le îndepliniţi cererea. Niciodată să nu cedaţi capriciilor copilăreşti. Cine se arată o dată îngăduitor va deveni pentru totdeauna rob al mofturilor copilului său. În străduinţa de a forma caracterul copiilor lor, părinţii trebuie să conlucreze armonios. Să nu dărâme unul ceea ce construieşte celălalt. Niciodată un copil nu devine mai alintat ca în cazul în care vede că unul dintre părinţi îi îngăduie ceea ce celălalt îi interzice. Când copiii îşi doresc orice lucru, trebuie să îl ceară, nu să comande să li se dea. Trebuie să fie mulţumiţi cu ceea ce primesc şi să mulţumească pentru aceasta. Părinţii trebuie să aibă grijă cum se comportă şi să evite orice gest care ar putea zdruncina respectul copiilor faţă de ei. Trebuie mai întâi ei înşişi să fie conduşi de sentimentul de respect reciproc şi să se poarte cu delicateţe unul cu celălalt. Să nu se certe şi să nu dea curs unor discuţii necuviincioase, mai ales în faţa copiilor. Nu adăugaţi la pedepsele cuvenite expresii jignitoare şi observaţii care rănesc. Un astfel de comportament asupreşte inima şi distruge orice urmă de iubire în copil. Nu îi aduceţi pe micuţi în situaţia de a spune minciuni, pentru a scăpa îngroziţi de bătaie“.
Acestea sunt sfaturile unui episcop ortodox. Nicăieri nu apare îndemnul ca părinţii să-şi bată copiii. Persoanele care-şi justifică violenţa faţă de ei şi de partenerul de viaţă prin apartenenţa la o aşa-zisă tradiţie populară sau religioasă nu fac altceva decât să mintă sau să demonstreze că trăiesc într-o mare eroare.
Societatea românească postdecembristă este cuprinsă de o foame năprasnică provocată de dorinţa necontrolată de a avea avere, confort şi putere asupra semenilor. Membrii cuplului familial se comportă între ei cu egoism, fiecare îşi vede de carieră, de succesul profesional, viaţa în doi limitându-se la serile de plictiseală petrecute la televizor sau la ieşirile cu prietenii cu scop mai mult social decât familial. Copiii trăiesc tot mai izolaţi de părinţii lor şi nu mai comunică cu aceştia. O criză mai puternică într-o astfel de familie poate provoca apelul la violenţă. Familiile mahalalelor din marile oraşe şi din zonele rurale ale ţării trăiesc sub spectrul sărăciei, al consumului de alcool, al degradării morale şi al disoluţiei. Violenţa este de cele mai multe ori calea de „rezolvare“ a conflictelor care, inerent, apar între membrii unei familii sărace şi semianalfabete. Familia românească este în criză şi se scurge la canalul istoriei, aşa cum se întâmplă, de fapt, cu toată societatea românească. Păcat…
