Şi o cartolină din Montreal

Se înserase. Priveam în treacăt, pe Saint-Denis, casele cu scări ce urcă brusc (sau cotit) din trotuar până la uşa cocoţată. Pe maşinile inscripţionate „Je me souviens“ fluturau steagurile echipei locale de hochei, iar Florin mă conducea prin anticariate şi librării. Am cotit apoi pe Saint Catherine. Ritmuri de jazz, tatuaj în direct (într-o vitrină), o gaşcă de motociclişti bărboşi şi-un deget arătând spre hotelul în care John şi Yoko ofereau, în vremea războiului din Vietnam, un celebru bed-in (în camera lor a fost înregistrat, tot atunci, „Give Peace a Chance“). „Diferenţa de legislaţie între Canada şi Statele Unite este că, la americani, dansatoarele trebuie să îşi păstreze bikinii pe ele; aici, nuditatea este absolută“, m-a avertizat prietenul meu, în timp ce intram în unul dintre numeroasele cluburi. M-am adaptat la situaţie mai uşor decât la bilingvism, la accentul quebecos sau la indicatoarele care îţi atrag atenţia că poţi face la dreapta numai după ora 22.00.
În dimineaţa următoare, Mihaela m-a plimbat prin Vieux-Port. Fete cu laptopuri îşi beau cafeaua într-un Starbucks, trăsurile preluau turiştii din faţa Bazilicii Notre-Dame şi îi legănau pe străduţele pietruite (din loc în loc mirosea a balegă), iar mai târziu am vizitat Oratoriul Saint-Joseph. Florin mi-a aranjat, amuzat (şi amuzant), ca în povestirile sale, întâlniri cu scriitorii din comunitatea românească, m-a dus în Lachine şi pe Insula Sainte-Hélene, la statuia lui Eminescu din Piaţa României, în vârf de Mount Royal (pentru privirea panoramică) şi la poale, unde se derula bucuria dansului în ritmul tam-tam-urilor.
De Înviere, luaserăm Lumină de la Biserica „Buna Vestire“ (spre deosebire de ectenia de la Toronto, aici, Regina Elisabeta nu a fost amintită), iar în ziua de Paşte, Mihaela ne răsfăţase cu friptură de miel (din Africa de Sud), cozonac, pască şi ouă roşii. Spre seară, în Laval, ascultam, odată cu muzica Domnicăi Trop, amintirile de pe Valea Gilortului sau despre oaia friptă în pământ, la Cernele, în copilăria celuilalt Florin, şi pe Cerasela spunând că în Montreal se găseşte leuştean doar în grădina botanică (a doua, ca mărime, din lume), de unde chiar rupsese câteva fire.
Luni a plouat fără încetare şi, după întâlnirea cu Mircea (citise articolul lui Liiceanu despre Monica Lovinescu), m-am adăpostit în oraşul subteran. Mă gândeam la cuvintele lui Filip: „Foamea, cam la cinci ani după ce am plecat din România, mi-a trecut“, la povestea lui despre coada la gaz, în satul natal, şi la vânzătorul care i-a dat, împreună cu bidonul, şi câteva pagini rupte dintr-o carte (operaţiunea „Cartea la sate“). Şi la cei şase colegi din altă redacţie ajunşi în oraşul de pe insulă în ultimii ani. Am renunţat să îi sun, probabil că lucrau (câini sunt aici, dar cu covrigi în coadă n-am văzut), n-aveau timp de hoinăreală, ca mine.
În privirea asta de turist încap însă şi cartierele sărace, mizeria din unele autobuze, cozile de aşteptare la un medic specialist, pensiile nu tocmai mari, puţinătatea zilelor de concediu, dezbaterile despre acceptarea numai a imigranţilor cu studii superioare. Oameni zâmbitori şi lipsiţi de griji? Nu sunt toţi (şi nici pe de-a întregul) aşa. Nesiguranţa locului de muncă, nepriceperea de a folosi un credit (acces pare să aibă oricine, mai greu e pentru cei cu venituri mici să iasă din datorii), chiria sau rata la casă, şcoala (pentru cei care au copii) fac parte din fundal. N-am auzit însă pe vreunul să spună: „Nu mai suport Canada! Mă întorc în România!“.