Vacanţa de Paşte mi-am făcut-o la Lisabona, unde m-am dus să fiu cât mai departe de casă şi de mizeriile noastre cotidiene. Am ales o ţară catolică, gândindu-mă că înghesuiala, festivisimul, lumea multă pe străzi la care trebuia să mă aştept într-o ţară ortodoxă acolo au trecut. Nu a fost o idee prea fericită, pentru că, pe 25 aprilie, portughezii sărbătoresc revoluţia garoafelor din 1975, aşa că aproape totul era închis şi nu am putut vedea decât peisajele şi splendidul oraş Lisabona – muzee multe închise, ca şi catedrale, palate, teatre, localuri etc. Cum am ajuns, am văzut pe bulevardul central, unde am avut hotelul, o mare de steaguri roşii şi lume multă scandând lozinci ceva despre revoluţie şi libertate, ca şi pancarte anunţând manifestaţia proletară de 1 Mai. Dar până acolo aveam alte supărări de tras, pentru că nu exista o legătură aeriană bună, aşa că am petrecut o zi întreagă aşteptând prin aeroporturi (experienţă încercată şi la întoarcere), lucru extrem de obositor şi stresant, care cam îţi strică binişor cheful de odihnă şi relaxare.
Prezenţa românească nu e firavă, dar e. Aici a lucrat Eliade, când se găsea în anii ’40 la legaţia română ca ataşat cultural. Tot aici, la Estoril, a stat o parte a exilului său regele Carol al II-lea după abdicare. Şi azi, casa e locuită de o familie de români, iar în cartier mai trăiesc martori ai şederii aici a Elenei Lupescu, Ernest Urdăreanu, regele Carol. Există şi casa lângă Lisabona, unde Eliade a locuit după 23 august ’44, când un prieten i-a cedat-o pentru a locui aici. Un golf splendid, aducându-şi apele chiar în ferestrele sale, un loc minunat. Nu am înţeles de ce a dorit să plece din acest paradis, unde era şi protejat de regim, pentru a se afunda în viesparul parizian – nesigur pentru el şi din punct de vedere politic; avusese simpatii de extremă dreapta. Desigur, pentru că urmărea o carieră academică de prestigiu şi de scriitor cunoscut universal. Cum nu l-am înţeles pe Trotki de ce a părăsit paradisul care este Insula Prinkipo, unde fusese exilat, ca să vagabondeze hăituit de Stalin prin toată lumea.
Portugalia nu a avut un aflux de români în anii 2000. E cam departe. Franţa, Italia, Spania au părut mai tentante. Întâlneşti mai mulţi basarabeni; o cursă aeriană directă din Chişinău facilitează asta. I-am întâlnit pe români în noaptea de Paşte la Biserica „Sfântul Nicolae“, unde un preot harnic din Maramureş a ţinut o frumoasă slujbă, la care au asistat câteva mii de conaţionali. O biserică, să spunem catolică, frumoasă, în cartierul central al Lisabonei, Baixa, cedată pentru această slujbă. Biserica românească, ortodoxă, e neîncăpătoare pentru o slujbă atât de mare, care reuneşte cam toată suflarea. Au venit cu copii, cu rude, în cârduri, au asistat la slujbă şi apoi au dispărut/s-au risipit prin oraş, la casele lor. Îşi văd de treburile lor anonimi. Lucrează în agricultură, în construcţii, în comerţ şi turism. Sunt cei mai mulţi. Rar auzi de ei şi până acum nu au făcut obiectul interesului paginii întâi a ziarelor pentru crime sau alte nenorociri, ca în Italia, de exemplu. Portugalia e o ţară primitoare şi ieftină. Viaţa la Lisabona e ceva mai ieftină decât Bucureştiul. Sunt şi alţii însă la vedere. Lăutari improvizaţi plimbându-se cu acordeoane, pe terase, cântând prost, fals cântece ruseşti, şansonete frantuzeşti sau fado, muzica portugheză. Alţii cerşesc, femei cu câte un copil în braţe te opresc pe stradă, ţi se adresează, cer bani. Pe una am şi întrebat-o direct: De unde eşti? Din Bucureşti!, mi-a răspuns ea după o clipă de mirare. Vezi falşi sau adevăraţi schilozi rezemaţi de ziduri cu mâna întinsă. Alţii ţin o iconiţă, vrând ceva mărunţiş din mila ta. Zona turistică e destul de populată de ei. Destui veniţi din România. Cum oraşul e plin de turişti străini, nu e un peisaj nou. I-au întâlnit la Roma, Madrid, Barcelona, Paris, Viena. La Lisabona recesiunea economică pare departe. În Spania şi Italia semnele au apărut şi destui români se gândesc să plece să îşi caute de lucru, acasă sau printre străini.
