Gaz şi îngheţată

Versiunea pentru tiparire

Marimea textului:

Un simbol american care m-a fascinat întotdeauna a fost Route 66, sau „autostrada-mamă“, cum o numesc americanii. Este vechiul drum comercial care făcea legătura între Chicago şi Los Angeles, pe coasta vestică. Acum, Route 66 este dezafectată, locul ei fiind luat de autostrăzi. Au rămas însă „piese“ din istoria americană, care amintesc, de multe ori cu umor, despre dezvoltarea celei mai mari economii a lumii: de la cimitirul maşinilor Cadillac, până la numeroase însemne de mândrie locală, gen „Elvis was here“ (Elvis a fost aici).
Dar nu despre asta vreau să vă scriu astăzi, ci despre summit-ul istoric desfăşurat între 2 şi 4 aprilie, la Bucureşti. Istoric, într-adevăr, pentru că este amplu în istoria Alianţei de până acum. Istoric, pentru că preşedintele american, George W. Bush, ar fi putut să îşi împingă „moştenirea“ dincolo de graniţele mandatelor sale prezidenţiale, prin „adâncirea“ alianţei în spaţiul fost sovietic, dacă Georgia şi Ucraina ar fi primit undă verde pentru a face parte din Alianţă. Nu s-a întâmplat aşa. A fost cel mai mare summit de până acum şi totuşi mai mic decât următorul (Croaţia şi Albania au fost invitate să adere la Alianţa Nord-Atlantică). Preşedintele Bush nu a reuşit să convingă Alianţa să întocmească „un plan de acţiune în vederea obţinerii calităţii de membru NATO“ pentru Georgia şi Ucraina. O alianţă de 26 de membri, în care deciziile se iau în consens (spre exemplu, toţi membrii NATO ar fi trebuit să fie de acord pentru includerea Georgiei şi Ucrainei), a fost susceptibilă a fi influenţată de al 27-lea actor, care nu a fost şi nu va fi niciodată membru NATO şi totuşi, prin influenţa sa, pare să aibă drept de veto asupra deciziilor Alianţei: Rusia.
Istoric pentru România? Aici nu ştiu ce să zic. Dacă vorbim din punctul de vedere al zecilor de şefi de stat şi de guvern prezenţi la Bucureşti, al miilor de jurnalişti, atunci, da. Dacă vorbim despre deciziile luate cu privire la România cu ocazia găzduirii summit-ului, atunci nu am suficiente elemente. Pentru că am doar discursurile celor mari, legate de România. Şi ce vedem?
Vedem laudele economice ale preşedintelui Bush. Foarte bine. Mă frapează însă lejeritatea „invidiei“ pe care George W. Bush o declara la adresa implementării cotei unice în România, pe care ar vedea-o pe viitor aplicabilă şi în SUA. Preşedintele american poate crede ceea ce vrea, dar nu pot să nu îmi aduc aminte faptul că în anii ’80, când tatăl actualului preşedinte, George Bush Senior, candida în alegerile primare contra lui Ronald Reagan şi numea intenţia acestuia, de reducere a taxelor cu efect pozitiv asupra încasărilor bugetare, drept economie voodoo. Demonstrând că şi în SUA, ca şi aiurea, taxele nu se plătesc singure.
Şi preşedintele României a avut parte de mesaje din partea celui american: că nimeni nu ştie mai bine decât Traian Băsescu situaţia Mării Negre, întrucât acesta a condus multe nave (flota?), în calitate de căpitan, cu alte cuvinte, e expert în problema Mării Negre. Alt mesaj a fost că îi place îngheţata din România (probabil o aluzie la activitatea de business a preşedintelui, dinainte de a deveni primul om în stat, când avea o fabrică de îngheţată). Faptul că preşedintele american este bine documentat înainte de o vizită nu e de mirare (în 2002, adresându-se românilor adunaţi în Piaţa Revoluţiei, vorbea despre sediul Direcţiei V aflate în piaţă). Acum, în calitate de vizitator, vorbeşte despre ceea ce le place gazdelor să audă: îi întăreşte domnului Tăriceanu calităţile pe care nu le are - de strateg economic, iar domnului Băsescu îi spune despre flotă şi îngheţată.

Dar preşedintele Federaţiei Ruse? Ei bine, Vladimir Putin vorbeşte despre ceea ce lui îi place să audă. Atunci când Traian Băsescu afirma cât de bune sunt relaţiile României cu Rusia de când Domnia sa a vizitat Moscova (anul 2005), ironizând, aşa cum a făcut în toată această perioadă în relaţia cu Rusia, preşedintele Putin îi expune costul crescând al acestor ironii: „Avem relaţii economice bune. Valoarea schimburilor comerciale a crescut la cinci miliarde de dolari“. Aceasta este factura relaţiilor „bune“ cu Rusia. În creştere. Deficit în raport cu Rusia şi o factură crescândă. O mare parte şi din preţul gazelor. Sigur, e de stabilit proporţia în care faptul că România plăteşte cel mai mare preţ din Uniunea Europeană la importul de gaze ruseşti se datorează relaţiei bilaterale proaste, incompetenţei politicienilor noştri şi căpuşelii importurilor, fiecare dintre cele trei aspecte având o pondere importantă. Dar realitatea economică rămâne. Importăm anual şase miliarde de metri cubi de gaze din Federaţia Rusă. Dacă în 2004 plăteam în jur de un miliard de dolari, anul acesta vom plăti cam 2,5 miliarde, dacă preţul va ajunge la 400 de dolari mia de metri cubi. Aşa că peste un sfert din schimburile totale România-Rusia vine doar în avantajul Rusiei, de după scumpirea gazelor.

Ce va rămâne pentru România, după summit-ul de la Bucureşti, în afară de gaz şi de îngheţată? Va rămâne faptul că în Bucureşti se poate circula (în mod extraordinar - din păcate) civilizat, va rămâne excesul de zel al jandarmilor, vor rămâne pozele dintre oficialii români şi aliaţii NATO. Un fel de semn, gen „Elvis was here“. Întocmai ca pe Route 66. Discursurile de genul „îngheţată, vapoare, cotă unică“ nu sunt însă de natură să ne asigure că în ţara noastră nu se va întâmpla ca pe Route 66 - abandonarea „autostrăzii-mamă“ în favoarea celor noi. Nici facturile, în creştere. Pentru că în 2002, când preşedintele Bush vizita pentru prima oară România, spunea că ţara noastră ar trebui să devină un „pod spre Rusia“. Om fi devenit? Sau suntem deja „vechiul pod“?