Marturisesc ca nu m-am numarat printre „vizionarii“ care au prevazut caderea comunismului. Dimpotriva, am trait pâna la 22 decembrie 1989 cu sentimentul apasator ca eram prinsi intr-o fatalitate de ordinul secolelor. Imi aminteam ca imperiului roman i-au trebuit cinci veacuri pentru a intra in putrefactie si ma gândeam ca imperiul sovietic va dura cam tot atâta. Azi, imi dau seama ca nu judecam indeajuns de lucid si ca nu estimam bine niste semne care ma puteau ajuta sa fiu mai putin pesimist. Dar intr-o atmosfera imbibata de frica, asa cum era cea din societatea româneasca pre-decembrista, era greu si sa-ti faci iluzii, nu numai sa vezi clar.
Poate si altii n-au indraznit sa spere pâna in decembrie ’89 in caderea „cortinei de fier“. Asta ar explica explozia ametitoare de euforie pe care a provocat-o fuga lui Ceausescu. Dar cine s-ar fi gândit in seara lui 22 decembrie 1989, in ciuda tuturor incertitudinilor din acele ore, ca se punea la cale o mare cacealma? Eu, unul, am luat in serios banderolele tricolore pe care le purtau personajele ce se vânturau prin studioul 4 al Televiziunii. Precum si toate promisiunile momentului.
Ma intreb iarasi. Cine si-ar fi imaginat atunci ca despartirea de trecut va arata cum arata acum? Cine s-a asteptat sa vada ca si libertatea poate fi traita urât? Eu recunosc ca nu. Când a cazut Ceausescu, Securitatea parea definitiv compromisa, sortita oprobriului. O vreme, nici un securist n-a indraznit sa apara sub reflectoare si sa scuze actele de represiune. Se parea ca istoria a pornit pe un drum nou, fara intoarcere. Din pacate, insa, destul de repede am inceput sa observam ca, desi fusese oficial rasturnat, comunismul n-a fost „rasturnat“ si din mentalitati. Era doar „privatizat“! Prin ’91, am auzit la „Tele 7 abc“, un post de televiziune care, ulterior, a disparut, primele monologuri ale unor fosti ofiteri de Securitate. Ziceau ca Securitatea n-a fost atât de „neagra“, atât de malefica, atât de opresiva, cum o consideram noi, cei care ne temusem de garda pretoriana a regimului comunist. Era vorba de un semnal „accidental“, fara importanta? Nu, nici vorba. Acele monologuri, vehement atacate in presa de-atunci, prevesteau ce auzim acum. Si nu la un singur post de televiziune. La aproape toate.
Aud mereu, chiar daca mi se pare aiuritor ce aud, ca teroarea ar fi fost „patriotica“! Ea ar fi servit, zic unele teorii, „interesul national“! Ar fi aparat „statul“. Bineinteles, statul comunist. Si cine ameninta statul comunist? Evident, cei care se ingrozeau când se darâmau biserici, când se „sistematizau satele“; cei care se temusera de represiune.
Nu cred ca sunt necesare multe argumente pentru a demonstra ca unele teorii care circula azi, potrivit carora nu toata Securitatea era „rea“, nu toata Securitatea ar trebui socotita „politie politica“, sunt pure aberatii, destinate sa impiedice limpezirea apelor, atât de tulburi, din arhivele Securitatii. Ma marginesc sa mentionez unul singur, din multele posibile. Nu teroarea directa i-a determinat pe cei mai multi români sa accepte compromisuri si lasitati, ci frica. Ea, frica, a fost baza psihologica a regimului comunist. Or, cine a asigurat frica, nu Securitatea?
Se pare, insa, ca nu suntem noi primii care constata ca istoria poate fi uneori perversa.
