ca despre politicieni se vorbeste mult si peste tot. Si se creeaza astfel impresia ca merita atentie; ceea ce nu e cazul.
Evident, in GdS, gazeta oltenilor de pretutindeni, trebuie sa vorbim mai intâi despre olteni. Nu mai tin minte care frantuz spunea ca „a fi nascut in Paris inseamna a fi de doua ori francez“. Extrapolând, cred ca sunteti de acord ca a fi nascut in Oltenia inseamna a fi de doua ori român. (Eu nu sunt nascut in Oltenia, dar timpul nu e inca pierdut). Vorbesc aici si despre oltenii plecati putin; chiar daca o parte din fiinta lor a devenit canadiana, americana sau mai stiu eu ce, partea preponderenta a ramas româneasca.
Despre olteni, un mare român, care s-a dorit si el oltean, Tudor Arghezi, spunea, cu multi ani in urma intr-o tableta publicata in „Ramuri“ sub titlul „Bine te-am gasit, Carbunesti…“
„Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântara totusi nici gasconi, nici sumbi si luciferi, ci ca latinii din Andaluzia. Ei sunt români de-o specie sui-generis, care au stiut sa ia limba româneasca pe cobilita si in raspar, mânata ca si o razmerita a lui Tudor din Vladimiri la imbobocirea suava cu care ne da binete gorjanul in itari. E o ramura de poezie din care multi au nazuit sa-si subtieze un condei. Scula taioasa era pe aici la indemâna fitecui. Pe Amaradia si la Jii, cichia si cutitul sunt gemene cu poezia si zvâcnirea olteneasca. Crestând o haschie dintr-o creanga de raboj de pe Cozia si Tismana, imi facui si eu un bat de credinta, zis uneori si condei, care ma invata si acum câte ceva si pe care il invat si eu sa scrie câte o târa“.
Nu intuiam câta dreptate are Arghezi in vremurile de azi. Câti olteni au cioplit o creanga din care au iscat condei mi-am dat seama când am incercat sa contabilizez câte reviste de cultura apar in Oltenia. Nu exista oras sau orasel care sa nu aiba revistele lor de cultura, uneori scoase cu truda si sacrificii. Revistele care ne vorbesc pe un ton echilibrat si competent despre trecut si prezent, despre traditii si tendinte, despre satisfactii si dureri.
Temele politice sunt tratate in lumina principiilor, ideilor si realitatilor, evitând grosolania, insulta, calomnia, si apelând adesea la ironia fina si la gluma. Dar mai mult, interesul este axat pe problemele lor, ale orasului in care traiesc, pe care-l privesc cu duiosie, ascunsa sub masca ironiei. Iata cum vorbeste despre Severinul sau Gabriel Sincelescu in revista „Forum dunarean“. „In Severinul stambuliu / E noapte, e putoare / E târziu / Un câine latra a pustiu / Si-mi vine sa-l halesc de viu / Nu pot dormi de latraturi / Orasu’ tot miroase-a bataturi / Pe sest se dau turniruri violente / Intre moroi, rusnaci, bureti / Oare n-ai cum sa nu regreti / Ca a pierit Dracula ca un fum? / Si-apoi apar maturatorii / Amestecând noaptea cu zorii / Iar javra aia latra de nebun / Un câine cu stapâni plecati / In Occident / Din Severinul puturos / Si indolent“.
Recunoasteti ca este o imagine sintetica a multor orase. Cum ne arata si Pann duru din Târgu Jiu. „E un oras foarte frumos / Da-i locuit de animale / Ce lasa pe trotuar… fecale… / (daca le calci, esti norocos?!) // De sarbatori gasesti pe jos / Confeti, coji de portocale / E un oras foarte frumos / Da-i locuit de animale // Iar daca esti mai curajos / Si te avânti prin mahalale / Haite de câini iti ies in cale / Nu sunt capace la canale / Dar e-un oras foarte frumos“.
Se vede clar ca, scapati de tirania cenzurii, oamenii, de diverse profesii, simt nevoia sa aiba propriile lor opinii si, mai mult, sa si le exprime. Se reiau astfel traditiile interbelice ale cafenelelor si ale cercurilor literare apolitice, care constituie celula societatii civile. (Inainte, daca se intâlneau trei literati, unul din ei se numea Felix).
………………………………………..
La mine-n cartier, la crâsma lui nea Gogu, doi pensionari, candidati la societatea civila, isi privesc cu durere paharele care deja sunt aproape goale, si discuta competent despre cel mai mare român. Unul din ei zice: „Coanda n-are ce cauta aici; daca era patriot, facea avionul in tara“.
Intr-adevar, pensiile sunt cam mici.
