Scriitorul şi politicianul Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a născut la 11 aprilie 1858, la Bucureşti.
A efectuat studiile liceale între anii 1870-1877 şi studii universitare între 1877-1882, la Facultatea de Drept din Bucureşti.
În 1882, şi-a pregătit doctoratul în drept în Franţa, fără să-l mai susţină. Întors în ţară, s-a înscris în baroul de Ilfov.
A avut o activitate publicistică bogată, făcând parte din colectivele redacţionale ale ziarelor România Liberă, Epoca şi Lupta. În 1887, a scos revista Lupta Literară, potrivit ”Dicţionarului Membrilor Academiei Române” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003).
S-a remarcat ca redactor al ”Revistei Noi” a lui Hasdeu şi a publicat texte în ”Democraţia” şi ”Voinţa Naţională”.
A avut colaborări cu publicaţiile ”Drepturile Omului”, ”Literatura şi Ştiinţa”, ”Revista Literară”, ”Românul”, ”Vieaţa”.
A scris proză (”Sultănica”, 1893; ”Linişte”, 1887; ”Trubadurul”, 1887; ”Paraziţii”, 1893; ”Între vis şi viaţă”, 1893; ”Hagi Tudose”, 1913) şi dramaturgie (”Irinel”, 1912; ”Hagi Tudose”, 1913; ”A doua conştiinţă”, publicată parţial în 1914 şi integral în 1922, postum).
Cea mai apreciată scriere a sa rămâne trilogia istorică ”Apus de soare” (1909), ”Viforul” (1910) şi ”Luceafărul” (1910), piese de teatru care abordează istoria Moldovei secolului al XVI-lea.
A fost un iubitor al folclorului, din care s-a inspirat pentru a scrie basmele ”Neghiniţă”, ”Norocul dracului”, ”Stăpânea odată”.
A desfăşurat o intensă activitate politică, fiind membru al partidelor Liberal, Conservator şi Junimist, notează sursa citată. Sunt memorabile discursurile sale politice intitulate ”Cestiunea naţională – Rolul şi drepturile românilor transilvăneni” (1893); ”Lumina tuturora” (1895); ”Patrie şi Patriotism” (1915); ”Pământ şi drepturi” (1917).
Aptitudinile sale de orator pot fi admirate şi în pledoaria ”Inocent”, din 1902, rostită în apărarea lui I. L. Caragiale şi îndreptată împotriva publicistului Constantin Alexandrescu Ionescu, cel care îl acuzase pe Caragiale că ar fi plagiat în ”Năpasta”.
Printre funcţiile ocupate de Barbu Ştefănescu Delavrancea, se numără: primar al Capitalei (1899 şi 1906); ministru al Lucrărilor Publice (1910-1912); ministru ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică (1911); ministru al Industriei şi Comerţului (1917-1918).
La 4 aprilie 1908, a devenit membru corespondent al Academiei Române şi membru titular la 19 mai 1912. A fost vicepreşedinte al Academiei Române în intervalul 30 mai 1915 – 29 aprilie 1918. Discursul său de recepţie a fost ”Din estetica poeziei populare”, ţinut la 22 mai 1913.
”De-a lungul întregii lui activităţi, fie ea literară, culturală sau politică, îi sunt caracteristice lui Delavrancea vitalismul, temperamentul ardent, excesiv, patetismul, vizionarismul, dorinţa de a exprima pe sine cu autenticitate”, scrie Gabriela Drăgoi în ”Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900” (Ed. Academiei, Bucureşti, 1979).
Este tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea şi al arhitectei Henrieta Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a stins din viaţă la 29 aprilie 1918.
