Comuna Melineşti, cea mai mare ca număr de sate din Dolj, are un peisaj pitoresc şi aminteşte de zonele de deal ale judeţului Argeş. E altă lume, una liniştită, deşi e la 30 de kilometri de Craiova.
Nu mai puţin de 13 sate formează comuna Melineşti, fiecare dintre ele cu propria poveste şi cu oameni care, în pofida vârstei, se zbat ca să facă ceva pentru localitatea în care trăiesc. Deşi este o comună cu o întindere mare, de 8.942 de hectare, populaţia este îmbătrânită şi a ajuns pe undeva pe la 4.200 de locuitori, după cum a mărturisit primarul Ana Ceană, căreia oamenii locului îi spun simplu Ani.
Comuna din nordul Doljului, pe care o administrează din 2008, are peste 90 de kilometri de drumuri care te duc, fără voia ta, spre locuri pline de poveşti. Faţă de alte comune din Dolj, poate şi datorită mărimii, Melineştiul are propriul liceu, o alternativă pentru elevii care doresc să înveţe fără să parcurgă zeci de kilometri până în oraşele mari. Liceul Tehnologic „Alexandru Macedonski“ reprezintă pentru ei o alegere bună şi aproape de casă, o instituţie condusă cu „mână de fier“ de Adriana Popescu. Aceasta a introdus, de curând, uniforme obligatorii pentru toţi elevii, decizie acceptată de părinţi pentru că impune o oarecare disciplină. Elevii ajung la şcoală cu un microbuz, condus de un şofer priceput, care face, de regulă, 16 ture pe zi pentru a-i lua de acasă şi a-i aduce înapoi în satele lor pe cei mici. Acum, ei sunt în vacanţă.
Spitalul din Melineşti, după cum recunoaşte Ana Ceană, a fost unul de prestigiu în această zonă, dotat cu aparatură medicală performantă, singurul spital de pe ruta Craiova – Târgu Cărbuneşti. Avea secţii de interne, de pediatrie, chirurgie şi multe altele, însă, acum, un corp a fost dat în folosinţă Spitalului Clinic de Boli Infecţioase „Victor Babeş“ din Craiova. Celălalt corp rămas este subordonat Consiliului Judeţean Dolj şi a fost transformat într-o unitate medico-socială, locul care le mai alină durerea celor ce au nevoie de ajutor. În evidenţa Primăriei Melineşti se află un număr surprinzător de mic de persoane asistate social. Este vorba de doar două dosare, iar acestea fac comuna să fie printre localităţile fericite din acest punct de vedere, lucru care nu poate fi decât îmbucurător pentru autorităţi.
13 sate cu 13 biserici
Locuitorii din satele Melineşti, Bodăieşti, Ohaba, Bodăieştii de Sus, Odoleni, Popeşti, Muieruşu, Valea Muierii, Ploştina, Valea Mare, Negoieşti, Godeni şi Spineni pun mare preţ pe credinţă. Sunt oameni cu frică, dar şi cu iubire de Dumnezeu, iar asta se vede din numărul de biserici din comună şi din felul în care locuitorii se îngrijesc de ele. Sunt 13, câte una pentru fiecare sat.
Gheorghe Opincaru are 59 de ani şi e din Bodăieştii de Sus. În urmă cu câţiva ani, a fost diagnosticat cu leucemie, însă, înainte de asta, se gândea mult să facă ceva pentru biserica satului, spre care ducea numai un drum înămolit. Era veche, un fel de capelă, spune nea Gheorghe şi atunci, după ce s-a întors din Israel, unde a făcut un autotransplant, s-a ocupat, din banii lui şi pe terenul lui, să ridice altă biserică unde oamenii să-şi găsească liniştea şi să se poată ruga. L-a ajutat şi primăria cu acoperişul şi cu pictura, care au ajuns pe la 100 de milioane, însă restul de bani i-a pus el, muncind cot la cot cu oamenii satului. Locaşul de cult a fost sfinţit chiar după terminarea picturilor, în 2010. Nea Gheorghe e modest şi nu prea vrea să vorbească despre asta, însă, tras un pic de limbă, spune că vrea să facă şi un cimitir tot pe un pământ al lui şi că deja se ocupă de cadastru şi de toate actele.
Mai mergem un pic pe drumurile pe care maşinile sunt gâdilate uşor de crengi şi de porumbe, bobiţele acelea mov, ca nişte struguri mai mici. Aşa spun bătrânii că, atunci când sunt porumbe, va fi anul bogat. Anul acesta, cel mai bine s-a făcut grâul, ca în majoritatea zonelor. A fost greu, dar oamenii s-au descurcat. Coborâm printre două deluşoare şi ochii ni se lipesc de o bisericuţă nouă, albă, frumoasă foc. La intrare, după un gard care încă este înălţat, ne aşteaptă nea Cojocaru şi nea Dumitru, unii dintre cei care au muncit la ea. Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Valea Muierii de Sus a fost ridicată în 1872 şi renovată ultima dată în 1955, începând să fie reconstruită anul acesta, în aprilie. Nu arăta bine înainte de asta, iar oamenii locului n-au putut să o lase aşa, să cadă. „Se vedea prin ea, domniţă“, spun cei doi. Să nu vă închipuiţi că s-au accesat cine ştie ce fonduri europene pentru a o reface. Toate materialele necesare au fost luate din banii pe care oamenii i-au donat de dragul bisericii lor. Aşa s-au strâns, „unii câte un milion (lei vechi – n.r.), alţii, după putere, câte zece, 15 milioane“, spune nea Cojocaru în timp ce priveşte spre intrarea frumos pictată. Treaba a fost serioasă, localnicii găteau pentru muncitori, piatra se trăgea de la 200 de metri înălţime, au fost aduse şase remorci de nisip, iar acum oamenii vor termina şi lucrul la acoperiş. „Sfinţii căzuseră cu tencuială cu tot“, spune nea Cojocaru privind pereţii interiori ai bisericii, acum restauraţi. El recunoaşte că s-a mai plimbat prin ţară şi ştie fiecare comună ca-n palmă, şi poate şi de asta picturile din biserică seamănă cu cele din zona Sucevei şi nu prea sunt întâlnite prin Oltenia. „Eu am lucrat la Oltcit, Daewoo şi Ford, acum m-am pensionat. 31 de ani de lucru am, iar când veneam cu maşina aici, înainte, şi se punea ploaia, trebuia să iau pe cineva cu boii să mă tragă. Acum, sunt drumuri“, încheie nea Cojocaru. Şi sfinţii nu mai sunt căzuţi, ci s-au ridicat cu ajutorul oamenilor.
Pădure şi conace istorice
În comuna Melineşti, drumurile te mai duc şi către locuri cu istorie, câteva rămase, din fericire, în stare bună. Unul dintre ele este Conacul Brăiloiu, construit de Cornea Brăiloiu în perioada 1695-1705, un monument istoric şi arhitectural de mare valoare. În această clădire a funcţionat Schela de Foraj Melineşti, iar legenda spune că pe sub acest conac ar fi un tunel, dar nimeni nu ştie unde duce, după cum mărturiseşte Ana Ceană. Alţii spun că ajunge direct sub una dintre cele 13 biserici. Clădirea, care a fost construită cu cărămidă cărată din mână în mână de la Brădeşti, urmează să fie predată acum unei moştenitoare.
Alt punct de atracţie este rezervaţia forestieră Pădurea Boierească, situată la graniţa cu comuna Fărcaşu. Aceasta i-a aparţinut lui Jean Mihail şi a lăsat-o, prin testament, statului, ca să se construiască aici unităţi de armată, spitale şi multe altele. Dorinţa lui a fost, însă, dată uitării, iar acum terenul aparţine Ocolului Silvic Amaradia. Cât vezi cu ochii, verdeaţa îngrijită se întinde peste dealuri, în special mulţimile de ceran şi gârniţă. Mai puţin fericit este conacul Olgăi Otetelişanu din Negoieşti, donat Academiei Române în preajma anului 1945, care acum este o ruină. Primăria nu mai are ce face cu el, conacul neaflându-se, din păcate, în proprietatea autorităţilor.
Comuna Melineşti nu are o monografie, cel puţin nu oficial, căci profesorul care s-a ocupat de culegerea datelor a încetat din viaţă înainte să o publice. Totuşi, primarul Ana Ceană ne spune că are un document de la un preot, ce datează din anul 1756, unde este menţionat boierul Melinescu, ce a dat numele acestei zone, o comună de centru pentru toate locurile din împrejurimi, unde duceau toate drumurile.
Din punct de vedere al agriculturii, după cum se vede până acum, se pare că va fi un an bun. Asta o spun bătrânii când văd porumbele, dar şi grâul, care a fost plantat pe aproximativ 1.000 de hectare. Dincolo de roadele pământului, primăria va finaliza, tot la anul, centura de vest a comunei, ce face legătura între satele Bodăieşti şi Negoieşti, jumătate din ea fiind gata. Apa şi canalizarea vor veni şi ele, prioritar în Melineşti şi Negoieşti, cele mai mari sate dintre cele 13, urmând apoi şi celelalte. Până la sfârşitul mandatului său, Ana Ceană vrea să bifeze pe lista realizărilor zece kilometri de drumuri asfaltate, iar cea mai apropiată, mai exact săptămâna viitoare, este repararea unui drum sătesc.
Multe drumuri duc la Melineşti şi multe drumuri întretaie satele, unele mai mici, altele mai mari, dar toate cu o atmosferă a lor. Înspre casă, la ora prânzului, ne petrec văcuţele cu clopote la gât, caii, găinile sau gâştele cărora nu le mai tac ciocurile. La fântânile de pe marginea uliţelor, bătrânii se opresc
să-şi adape caii obosiţi. Ieşim, în final, din Negoieşti şi începem să simţim, uşor-uşor, tumultul oraşului.
