Caii şi caleştile la care erau înhămaţi au fost înlocuiţi, peste ani, de biciclete şi automobile. Povestea lor o vom afla astăzi din pagini de carte.
Strigătul birjarului care domolea caii şi un clinchet de clopoţel îi anunţau pe boierii de odinioară că trăsura s-a oprit în faţa impunătoarei case. Dar birjarul şi binecunoscutele îndemnuri „La bulivard, birjar, la bulivard!“ au dispărut în negura timpului căci un nou mijloc de transport, bicicleta, apărea pe străzile oraşului.
Ea a fost la început mai mult o fantezie, utilizată de tinerii amatori de noutăţi occidentale, dar în scurt timp a devenit o utilitate, fiind des întâlnită în traficul din oraş. „La sfârşitul secolului 19, numărul bicicletelor în Craiova crescuse, astfel încât primăria a fost nevoită să emită o reglementare pentru circulaţia pe străzile oraşului. Pe 29 septembrie 1899, a emis Ordonanţa nr. 7.945 privind circulaţia bicicletelor pe drumurile publice. Articolul 1 prevedea că fiecare velociped trebuie să fie prevăzut cu un aparat sonor al cărui sunet să poată fi auzit pe o distanţă de 50 m. Aparatul sonor nu trebuie să fie numai fixat pe maşină, prescripţia este respectată şi dacă aparatul se ţine în mână de către ciclist şi se serveşte de dânsul ori de câte ori este nevoie.
Articolul 2 menţiona că, odată cu ivirea serii, orice bicicletă trebuie să aibă o lanternă. Prin cuvântul lanternă se înţelege orice aparat destul de luminos pentru a fi zărit noaptea la oarecare distanţă. O lampă veneţiană poate fi considerată că îndeplineşte scopul propus.
De asemenea, fiecare bicicletă trebuie să poarte o placă de identitate cu numele, prenumele şi adresa proprietarului“, se menţionează într-un material jurnalistic al lui Cristian Scăiceanu.
Vremea automobilelor
Pe la 1904 exista un Automobil Club, dovada faptului că pe străzile României zgomotul motorului de maşină înlocuise tropotul cailor de la trăsuri, iar locul birjarului fusese luat de şofer.
Pasiunea pentru aceste maşinării pe patru roţi cuprinsese pe toată lumea, începând de la membrii casei regale şi până la oamenii de litere, medici, meseriaşi şi mici negustori. „Atât Carol al II-lea, cât şi fratele său, prinţul Nicolae, erau ahtiaţi după maşini şi le plăcea să conducă. După ce s-a stabilit în străinătate, Nicolae avea interdicţie să rămână mai mult de 48 de ore în Franţa din cauza obiceiului său adânc înrădăcinat de a se lua la bătaie cu şoferii… Principesa Marioara, devenită Regină a Iugoslaviei, era obişnuită să şofeze, ca şi sora ei, principesa Ileana, călugărită ulterior sub numele de maica Alexandra“, notează Dan Ciachir în capitolul „Automobilele României interbelice“ din lucrarea „În lumea presei interbelice“.
Arghezi conducea un Ford vechi, zis „cu mustăţi“, George Călinescu avea un mic Peugeot, Nae Ionescu – un Mercedes, iar în ultimii trei ani ai vieţii, un Maybach, estimat la două milioane de lei, cu dublu compresor, tot astfel cum şi Liviu Rebreanu se putea mândri cu propriu său automobil, pe care nu îl conducea personal, având şofer.
Nu lipseau din peisajul automobilistic nici taxiurile, majoritatea Forduri de „8“, foarte încăpătoare, cărora în limbajul epocii, după cum stă mărturie lucrarea „În lumea presei interbelice“, li se mai spunea şi „maşini de piaţă“.
Majoritatea automobilelor erau de fabricaţie americană – deşi foarte zgomotoase, erau deosebit de apreciate -, dar mai puteau fi văzute şi maşini Mercedes, Steyer, Horch, Fiat, Renault, Citroen, „acestea din urmă arborând pe masca radiatorului emblema fabricii, lungă de zeci de centimetri şi identică, în jargoul tipografic, cu «ghilimelele franţuzeşti»“, spune tot Dan Ciachir în cartea sa.
Cu taxicoul
În luna ianuarie 1927 au apărut în Craiova şi primele autobuze pentru transportul public. Aveau capacitatea de 14 locuri şi aparţineau societăţii în nume colectiv Taxi&Co pentru tracţiune automobilă, de la ele apărând substantivul comun „taxicou“, denumire care a persistat până în anii ’60. Biletul unei călătorii era cinci lei de la periferie în centru şi zece lei de la gară în centru.
Lumea evolua în zgomotul motorului, dezvoltând pasiuni pentru bijuteriile pe patru roţi, astfel că la mijlocul şi la sfârşitul deceniului şase se putea vorbi de opulenţă automobilistică.
Maşini regale
Regele Carol al II-lea avea un Cadillac blindat şi unul decapotabil. Tot în Cadillac circulau atât primul-ministru al ţării, cât şi Patriarhul Nicodim. A doua maşină a celui din urmă a fost un Cadillac 1946, moştenit de Patriarhul Justinian, care l-a înlocuit în 1968 cu alt Cadillac nou-nouţ.
Cadillac-ul, inclusiv un exemplar decapotabil, a făcut parte şi din parcul auto al Regelui Mihai I.
