Chiar dacă sunt gemeni, nu înseamnă că trebuie să fie sau să se poarte la fel. Unul nu este reflexia celuilalt. Sunt personalităţi distincte, iar rolul părinţilor este de a încuraja unicitatea fiecăruia. Să-l consideri model pe cel care se potriveşte propriilor valori este un mod păgubos de a educa gemenii.
„Dacă sunt identici fizic, nu înseamnă că lucrurile stau la fel din punct de vedere psihic“, afirmă Claudia Măciucă, psiholog în cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj, vorbind despre importanţa felului în care părinţii îşi cresc gemenii. Să ai multipli presupune pentru majoritatea oamenilor să ai doi copii în oglindă: aceleaşi trăsături, aceleaşi pasiuni, înclinaţii sau haine. Însă, personalitatea se dezvoltă diferit, în funcţie de caracteristicile cu care se naşte fiecare. Trăsăturile primare rămân aceleaşi pe parcursul vieţii, doar cele secundare se modifică, se cizelează, se adaptează. Faptul că unul dintre cei doi copii este introvertit, în vreme ce al doilea este expansiv, vesel şi plin de energie nu înseamnă că normalitatea se află în careul celui din urmă. O persoană introvertită nu va ajunge niciodată să ţină un discurs, spre exemplu, la nivelul la care o poate face un extrovertit. În cazul primului, o astfel de sarcină cere efort, antrenament şi mult consum emoţional, în vreme ce pentru cel de-al doilea este un simplu exerciţiu. Rolul părintelui nu este să caute şi să forţeze uniformizarea, ci să-şi cunoască micuţii şi să le susţină individualităţile.
Cine stabileşte regula
În general, problema este aceeaşi ca atunci când există fraţi şi părinţii încearcă să-l modeleze pe mezin după tiparul celui mai mare. „Este o greşeală. Fiecare are drumul său, în funcţie de atuurile cu care este înzestrat. Spre exemplu, doi gemeni în clasa întâi – unul este dreptaci, celălalt stângaci. Părinţii au considerat că tiparul clasic este să scrii cu dreapta. Aşa era normal. Şi l-au forţat pe celălalt geamăn, încercând să uniformizeze performanţele, fără să ţină cont de elementul biologic, acela că emisfera stângă este mai dezvoltată decât cea dreaptă. Ne raportăm la ce credem că este normalitate“, continuă psihologul, dezvăluind din stângăciile „meseriei“ de părinte. Dacă unul dintre copii dezvoltă o pasiune pentru muzică, în cele mai multe cazuri adulţii au tendinţa să-l chinuiască şi pe celălalt. Fratele care corespunde mai bine normelor devine automat un model. Cine stabileşte însă regula?
Hainele
E bine să-i îmbraci la fel sau mai înţelept este să încurajezi dorinţa spre individualitate? Ce se-ntâmplă atunci când băieţelul se dichiseşte în faţa oglinzii purtând rochia surioarei? E momentul ca părinţii să se alarmeze? În general, mulţi se panichează, crezând că se întâmplă ceva. Când este mic, este doar curios. Atunci explorează tot ce este în jurul său. La trei, patru anişori, însă, încep să înţeleagă diferenţele. Rolul părinţilor acum intervine. Nu te duci la extreme, interzicând şi agitându-te. În loc să-i spui «N-ai voie să faci asta, pentru că regulile aşa sunt», mai bine-i explici ce se întâmplă.
Să-i îmbraci identic nu înseamnă neapărat să le ştirbeşti personalitatea, atâta vreme cât aceasta este opţiunea lor. „În jurul vârstei de trei ani începe să spună fiecare ce-i place. Aşa că este indicat ca părintele să cumpere hăinuţele cu cei mici alături. Atâta vreme cât te-ai raportat la dorinţele lor, nu există riscul să-i uniformizezi. La fel se întâmplă şi cu jucăriile. Dacă unul vrea să-i aducă Moşul o maşinuţă, iar celălalt, un căluţ, nu e bine să cumpăraţi doi căluţi doar pentru că vi se pare că se pot răni cu maşinile. În mintea lor, ordinea dorinţelor este alta şi, în vreme ce-l mulţumiţi pe unul, îl întristaţi şi nedreptăţiţi pe celălalt“, încheie psihologul Claudia Măciucă.
