Se întâmpla pe vremea când Balzac era la modă, când ovreii boccegi şi tolbaşi, cu tolbele lor pline de lucruri fermecătoare, umblau pe străzile Craiovei. Se ţineau vizite în saloane strălucitoare, iar seara, la ora la care gongul anunţa începerea balului, lumea trecea în salonul de sus, pentru a se prinde în dansurile epocii. Acestea sunt doar câteva dintre rămăşiţele unor amintiri ale trecutului, aşa cum au fost ele creionate de Olga Gigurtu, în paginile sale de jurnal.
Sunt amintiri care „isvorăsc din umbra trecutului“, din vremea când Craiova era un oraş pavat cu scânduri, când „frumoasele ţigănci, cu ochi de pară, cu buzele groase şi roşii, care vindeau în postăvi ce le purtau pe cap ghiocei, tămâioasă, cireşe şi căpşune de câmp cu miros îmbătător, din acelea cari aproape nu se mai găsesc azi“. Sunt imagini creionate frumos de Olga Gigurtu în jurnalul său, poate singurele despre Craiova acelor vremuri demult apuse.
Incursiuni într-o lume de altădată
Era doar o copilă pe care întâmplările şi unele dintre personajele vremii au impresionat-o, lăsând totodată amintiri frumoase, amintiri care ne ajută astăzi să ne facem o imagine despre oamenii care şi-au dus traiul pe aceste meleaguri.
Salonaşul mamei mare, unde „domneau magheranul, roseta, garoafele cele mari turceşti – şi toate acestea, cu mirosul lor plăcut, îmi aduc aminte că se desfătau pe cele trei ferestre şi îmbălsămau aerul cu parfumul lor“. De aici, din acest loc, copila Olga Gigurtu admira „ovreii boccegi şi tolbaşi, cu tolbele lor pline de lucruri ce ne păreau fermecătoare“. La fel de vii par a fi şi imaginile, care le aveau în prim-plan pe „ţigăncile cu chipul arămiu, cu părul împletit codiţe ce eşiau de subt turbanul sau testemelul ce le înconjura capul, îmbrăcate în sdrenţe decolorate în mod pitoresc de razele soarelui şi de intemperiile vremii; ele veneau cu unt topit în căldăruşi de aramă ce luciau ca aurul! Acestea de obiceiu dau cu bobii sau cu ghiocul, dar mama mare le gonea zicând că sunt hoaţe… Asemenea erau ursarii ţigani voinici, cu luleaua aprinsă în gură, cu cămaşa desfăcută la piept, ei mergeau cu ursul înlănţuit după dânşii, cu ciurul în mână – iarăşi, una dintre vedeniile plăcute copiilor“.
Prin ochii unui copil
Copilul de ieri iubea să admire „luminaţiile cele mai strălucitoare“ care „erau la casele boiereşti şi la toţi cei cu dare de mână, în candelabre sau sfeşnice de argint, expuse la ferestre, şi pe străzi jos pe pământ, iar la rescruci pe bariere de lemn ridicate ocazional, străchioare de pământ, cu păcură aprinsă înăuntru… Un spiţer «Ludwig» îşi decorase spiţeria cu păhărele colorate în care ardeau plute. Era ceva feeric, nevăzut încă şi toţi trecătorii să opreau să admire“.
La fel de frumoase sunt amintirile călătoriei cu caii de poştă, un lucru obişnuit la vremea aceea. Peniţa se lasă în voia amintirilor şi începe a zugrăvi imaginea unei astfel de „călătorii, cu popasuri la hanuri, cu toate lipsurile şi greutăţile ei, care îşi avea emoţiile sale deosebite. Trecerea apelor pe poduri umflătoare, schimbarea cailor la staţiile de poştă, dejunurile luate subt tindă dinaintea hanurilor, sgomotul clopotelor de la gâtul cailor, pocnitul bicelor surugiilor şi strigătele lor spre a înviora bidiviii îşi aveau hazul şi poezia lor deosebită“.
Şi câteodată momentele frumoase ale copilăriei erau îndulcite cu bomboane. „La nunţi, botezuri se aduceau din străinătate. Costau câte trei – patru galbeni ocaua – şi nu se găseau decât la marele marchitan Marin Kitzu, om de gust a cărei magazie era cercetată şi de bucureştenii ce veneau cu afaceri la Craiova. Ca să revenim la bomboane, îmi reamintesc cu plăcere cutiile rotunde cu drageuri «au fidele berger» şi acele cu fructe, care făceau bucuria noastră la anul nou, dar care erau lux, pe care nu şi-l putea plăti oricine!“.
Şi atunci când venea la Craiova câte un circ, copilele cu părul bălai se lăsau purtate pe aripi de vis, închipuindu-se călăreţe, căci le fermecau „fetele acelea frumoase pe care le vedeam muiate în fir – cu fustele lor de reţea subţire, sburând ca nişte fluturi pe caii năsdrăvani, în mijlocul aplauzelor entusiaste ale mulţimei. «Ne vom face călăreţe, vom pleca şi noi ca ele în lumea mare, urmărite de aplauze»“.
Frumuseţea altor vremuri
Anii au trecut, visul de a deveni „călăreţe urmărite de aplauze“ s-a spart asemenea unui balon de săpun. Balzac şi lumea lui creionată în pagini de carte era la modă. Alte visuri se înfiripau atunci, căci „cât am visat noi titlurile romanelor lui! «La peau de chagrin», «La maison du chat qui pelote», «Le lys dans la vallee» şi mai apoi poesiile lui Berenges“.
Lumea cărţilor se împletea cu realitatea vremurilor când „se primeau vizite, în saloanele de jos, iar seara bal mare, se dansa în cele de sus! Parcă-i văd încă pe Căpitanii Zomotescu şi Theodorini pornind mazurca din salonul cel mare, trecând prin celelalte două şi antreul, făcând astfel jurul casei luminate a giorno: pare c’aud ţăcănitul pintenilor lor! Dar admiraţia generală o deştepta Tănţica, cum îi ziceam noi, ginerăresei Irina Lupu, ruda noastră, când dansa cu D-rul Roskovsky, polonez de origină, mazurca! Toţi stăteau pe loc şi îi admirau. Ea avea o graţie neîntrecută, dansatoare pasionată. Era transfigurată“.
Amintirile se derulează descriind o lume feerică. Viaţa saloanelor sau cea de la ţară fascinează şi conduc într-o lume cu alte coordonate. Frumuseţea unor timpuri apuse se termină însă cu ultima pagină de jurnal, dar şi cu închinăciunea în faţa acestor rânduri zugrăvite pe foile îngălbenite care ne-au ajutat să păşim pe tărâmul trecutului.
