Răsfoim zilnic ziare şi reviste, avizi fiind de informaţii noi, un obicei care nu a apărut de ieri de azi, ci s-a instalat odată cu apariţia primului ziar pe piaţă. Revistele şi ziarele de altădată vin să spună, cu limbajul caracteristic, povestea urbei lor, dar şi a oamenilor care o locuiau.
Prima incursiune în lumea literelor tipărite pe foaia de ziar începe cu un număr al ziarului Actualitatea. Obişnuiţi cu ştirile senzaţionale, ne oprim privirea pe titlul unui articol: „Groaznică ciocnire de trenuri din Gara Coţofeni“. Citim mai departe: „Vineri, 1 octombrie, la ora 5.45 dimineaţa, a avut loc o groaznică ciocnire de trenuri în staţia Coţofeni. Trenul accelerat 103 a isbit în coastă personalul 130, de la care a sfărâmat 3 vagoane de cl a III-a. Au fost cinci morţi şi 15 răniţi, între care caporalul Obloja Vasile, cu baza craniului fracturată, se află în agonie“.
Mergem mai departe şi trecem la alt ziar al Craiovei de ieri – Curierul Olteniei, numărul de luni, 20 iulie 1936. Pe prima pagină, în partea de jos, citim: „Craiova nu mai este un oraş industrial, iar câteva modeste începuturi au dat greş. Activitatea comercială i-a fost luată încet, încet de Timişoara, singura avuţie rămânând tot comerţul de cereale, şi acesta concentrat în porturi dunărene. Şi totuşi, în asemenea condiţiuni vitrege, am putut constata o activitate, care trebuie relevată şi lăudată cu toată modestia, în care se complac actualii edili ai Craiovei. Dumineca trecută s-a inaugurat ştrandul popular de pe Jiu. Pe terenurile unde, acum un an, erau maidane şi gropi, o adevărată sălbăticie, s-a instalat astăzi un ştrand care poate cuprinde până la 20.000 de persoane, organizat după toate regulile şi cerinţele cele mai pretenţioase. Câteva sute de cabine şi două restaurante, care pot hrăni câteva mii de oameni, apoi lunca întreagă amenajată pentru populaţia nevoiaşă şi cea rurală, cu cuptoare pentru încălzit şi preparat mâncarea la dispoziţia tuturor, cu fântâni şi aşa mai departe. Ceea ce însă trebuie în special relevat este organizarea poliţiei, siguranţei şi ordinea pe tot cuprinsul ştrandului.
Încă de la ora 6 dimineaţa au început să se ducă la ştrand, a cărui deschidere oficială s-a făcut duminică, mii de cetăţeni. Ca prin farmec lunca şi plaja Jiului s-au populat cu mult înainte de ora când trebuia să înceapă programul, împrăştiind parcă printr’o expansiune explicabilă căldura apăsătoare care începuse a se aşterne. Sburdălnicia copiilor, culorile variate ale costumelor de plaje, zâmbetul şi strălucirea din ochii femeilor, toate absolut, toate anunţau o zi de rară sărbătoare. Şi ca la orice sărbătoare creştinească, desfăşurarea programului inaugurat a început printr’o slujbă religioasă, săvârşită de un sobor de preoţi în frunte cu arhiereul Galaction Gordun. Seara programul a culminat luând caracterul unei grandioase serbări veneţiene cu jocuri de artificii, întretăieri de reflectoare, bărci luminate, muzică şi dans în cadrul unei expansiuni generale. Muncitorul, micul meseriaş sau funcţionarul venit cu paporniţa cu mâncare de acasă a trăit şi are posibilitatea să trăiască clipe tot aşa de frumoase ca şi acei cari au să comande masă copioasă pe terasa restaurantului“.
Mersul lucrurilor
Incursiunea ne este presărată pe alocuri cu diverse reclame, paradoxal foarte asemănătoare cu ceea ce descoperim azi în paginile actualelor reviste. Originalitatea nu lipsea. „D-lor Comercianţi, Aprovizionaţi-vă cu produsele industriale Vulcan, prima fabrică română de tahân, susan cărăţit, rahat, marmeladă, dulceţuri, scrobeală albă“ era titrat cu litere mari, menite să atragă atenţia cititorului de ziar din 1936.
Şi incursiunea în lumea articolelor din ziarele de ieri, presărată din loc în loc cu reclame, continuă. Chiar dacă cele mai multe ziare locale aveau apariţii efemere, tirajul lor neatingând, uneori, decât câteva zeci sau sute de exemplare, erau publicaţii serioase: Meridian, Arhivele Olteniei, Năzuinţa, Gând şi sloavă oltenească. Se întâmpla însă ca la un moment dat să nu scape de şfichiul lui Polyclet. „Am citit revista voastră/ Gându-i bun dar sloava-i proastă“, scria epigramistul referindu-se direct la ultima publicaţie enumerată. Printre ziarele şi revistele vremii se bucurau de un real prestigiu şi revistele şcolare: a Colegiului Naţional „Carol I“, scoasă cu osârdia profesorului Miti Teodorescu şi înnobilată de pana lui Miltiade Ioanid, dar şi cea a Liceului Militar „Dimitrie Sturza“, cu o grafică impecabilă. În tot acest peisaj, o apariţie aparte era gazetarul Tudose Iliescu. „Înalt, neglijent îmbrăcat, pe trupu-i uscăţiv flutura un pardesiu ale cărui buzunare erau întotdeauna înţesate cu ziare şi chitanţiere pentru abonamente. După ce îi apărea foaia, era o gazetă de două pagini, pleca de la tipografia lui Căpriţă din Piaţa Elca, într-un tur prelungit prin prăvăliile negustorilor: «Te-am prins şi pe dumneata. Uite cu ce reclamă în chenar dublu te-am trecut». Şi negustorul era tapat, pe loc, cu un «abonament de susţinere». Aşa îşi ducea viaţa Tudose Iliescu, reuşind cu greu să plătească hârtia, tipografia, difuzorii, ducându-şi viaţa de azi pe mâine. Seara, lua la rând restaurantele «în documentare», pentru numărul de a doua zi, pentru a prinde un abonament două, şi poate, o «trataţie» binevoitoare“, completează imaginea presei de ieri cei doi autori ai „Craiovei, mon amour“.
