Povestea amantului, aşa cum s-a conturat de-a lungul timpului, are un parfum aparte. Nu au cum să nu-ţi smulgă zâmbete poveştile de odinioară cu îndrăzneţii cavaleri loviţi de săgeata lui Cupidon.
Zgomotele străzilor şi ogrăzilor încetau. Era momentul în care, el, amantul Craiovei de ieri, gusta din cupa dragostei interzise, într-un mod nu tocmai ortodox, dând naştere poveştilor savuroase ale vremii, şi nu numai. „Craiova îşi păstra aerul patriarhal de oraş de provincie: străzi înguste şi prost pietruite, case stil vagon, curţi şi grădini cu flori, o lume curioasă în ferestre deschise, sau după perdele, ţigănci cu mizilic în colţ de străzi sau în faţa cinematografelor, lăutari la marile restaurante şi cântăreţi de ocazie prin cârciumi şi bodegi, câte un bordel improvizat cu căzături şi câte o mreană pripăşită aici din altă lume. Era prin anul 1956“. Aşa îşi începe Sava Ionescu istorisirile despre amanţii Craiovei.
Poveşti savuroase de ieri
Ocheade, bileţele care stabileau întâlniri la ceas de noapte, poveşti de iubire deconspirate cu finaluri nu tocmai fericite făceau deliciul Craiovei de altădată. Povestea şefului de post sau cea a bărbatului care în tinereţe trăise experienţa amantului provincial sunt doar câteva istorisiri despre amanţii de odinioară. „Dragă Leano, dacă mă iubeşti vino la noapte la şura de paie, da să nu-ţi fie frică… nu-ţi fac nimic“. Şi răspunsul nu întârzia să apară: „Ioane, am primit beletul tău. Vin la noapte“. Şi uite aşa începea noaptea de amor, între amantul de ieri şi femeia prinsă în mrejele sale. Se întâmpla deseori ca „beletul“ să ajungă în mâna cui nu trebuia, ca-n povestea şefului de post descrisă în lucrarea, „Mărturisiri sub patrafir şi Amanţi craioveni“, a lui Ionescu Sava. „Ajunsese şef de post într-un sat îndepărtat din câmpia doljană. Se uita cu mândrie la uniforma sa de subofiţer de miliţie, la vestonul ce-l făcuse pe comandă pentru că nu aveau numere pe măsura sa. Cu pantalonii a fost mai simplu… Se fudulea prin sat, călcând rar şi apăsat, cu pas uşor cadenţat, deşi se îndrepta fără grabă spre primărie. Acolo îl vor vedea toţi şi le va strânge mâna la cei pe care-i va găsi adunaţi, zicând la fiecare ‘Noroc tovarăşe’, apoi ca pentru toţi ‘Am venit eu şef de post în sat’. În curând avea să-ţi arate trufia şi nimicnicia. Micile neînţelegeri le rezolva simplu, adunându-i la post şi ameninţându-i. Aplica amenzi beţivanilor sau celor ce făceau scandal în cârciumă. Ieşea în răscrucea drumului şi făcea controlul maşinilor şi din amenzile percepute îşi trăgea şi pentru el deoparte mai cu seamă la maşinile străine“. Aşa era şeful postului, viitorul amant al Leanei, „o tânără femeie cu privirea aprinsă, cu păr lung lăsat pe spate“. Povestea lor începe undeva la acea răscruce de drumuri. Şi-au aruncat ocheade, s-au analizat. Exista o problemă: Leana era măritată, cu un „om gelos şi neînfricat, ba ceva mai mult, pornit mereu pe harţă“. Şi pentru că la drum nu se putea lega o conversaţie fără ca satul să vuiască apoi, se aştepta un moment prielnic, care, ca un făcut, nu a întârziat să apară. „Într-o seară, bărbatul femeii i-a dat o palmă la cârciumă unui tânăr obraznic. Şeful de post s-a deplasat la domiciliul contravenientului şi, după ce l-a ameninţat cu o amendă substanţială şi chiar cu spectrul puşcăriei, a părut că se lasă amăgit de tratamentul omenos cu ţuică şi friptură ce găsise la om, ba, mai mult arăta semne la plecare de afectuoasă prietenie ce s-a înfiripat între cei doi bărbaţi“. În numele prieteniei legate, omul revenea destul de des în ograda celui a cărei femeie îi căzuse cu tronc. Şi cine în locul său nu s-ar fi bucurat de o astfel de prietenie, până în ziua în care „beletul“ i-a căzut din întâmplare în mână, aşa că „în noaptea cu pricina, după ce şeful de post trecuse pe la el şi i s-a părut că-şi făcuse ochiade cu nevastă-sa, s-a prefăcut că bea şi că se culcă mai devreme. La mijlocul nopţii, nevasta s-a strecurat din pat în cămaşa de noapte şi a ieşit afară. Lună nu era pe cer, doar câteva sclipiri de stele. Omul n-a încercat s-o caute la privată, ci s-a dus drept spre şura de paie. Tiptil, a trecut la spatele şefului de post. A ridicat cârligul desupra capului să dea forţă loviturii şi, când a coborât cârligul, când a lovit cu toată puterea peste fundul miliţianului, n-a auzit decât: hâc… Trei zile a mers omul la răscrucea de drum, doar-doar o vedea pe şeful de post la datorie, dar a aflat că este plecat din localitate. Când, după câteva zile l-a văzut, i s-a părut alt om. Arăta tot bine, încheiat frumos la veston trufaş, doar că nu mai mergea ca altădată, ci aducea puţin într-o parte din şold, mergea cum se spune în zonă, într-o fâsnă… A dat mâna cu el cu un zâmbet amar, vorbind tot de sus «Am fost înaintat în grad. M-a mutat la Maglavit»; «Aha! A zis omul, la Sfântul Petru»; «Nu. Ăla a murit. Poate mergi acolo pe post de sfânt»“.
Leac de dragoste
Măruntele infidelităţi ale trecutului nu se opresc aici. Parfumul lor răzbate din paginile care le-au consemnat, ca şi povestea „pocăitului“, cum îl numeau oamenii care-i cunoşteau mica istorioară. „În fiecare dimineaţă, la poarta gazdei se oprea o lăptăreasă din Romaneşti. Lăsa un sufertaş cu lapte şi pleca mai departe. Colegul meu ieşea cam în acelaşi timp să plece la şcoală. Împlinise 17 ani. Într-o dimineaţă, apropiindu-se de droaga lăptăresei în momentul când aceasta turna laptele în sufertaş, i-a văzut albul picioarelor până sus. A rămas înţepenit locului. În această poziţie l-a observat lăptăreasa în clipa când şi-a îndreptat poziţia. Din acea zi, colegul meu bea laptele la Romaneşti, într-o casă joasă, pe lângă casa mare care prin anii 1955-1960 era cooperativă. Casa lăptăresei avea o curte mică cu un gard scund din lănteţi. Poarta de intrare în curte era din scândură şi scârţâia în balamale. Erau vremuri grele şi ştii ce foamete înduram în timpul şi imediat după război. Numai colegul meu era roşu la obraz şi fericit de trai bun. Totul a durat până într-o noapte de iunie, când şi-a prelungit şederea la lăptăreasă până noaptea târziu… În liniştea aceea, colegul meu a auzit scârţâind poarta. Lăptăreasa s-a făcut albă ca laptele… a dat focul mic la lampă şi a ieşit în întâmpinarea omului care a deschis uşa. În lumina palidă, colegul meu spune că a văzut o namilă de om… în acel moment a zbughit-o pe uşa rămasă deschisă, a sărit gărduţul, a rupt-o la fugă spre parc. În urma sa a auzit un răget şi o ameninţare. Zguduia pământul sub tălpile namilei… Salvarea a venit. A intrat fulgerător prin poartă pentru a se pierde în întunericul copacilor şi al arbuştilor… Când a dat colţul să intre în parc a auzit vâjâind o sticlă pe la urechile sale şi spărgându-se undeva în gard. Namila nu l-a mai urmărit. El a rămas într-un tufiş, trăgându-şi sufletul şi simţind că se sufocă cu parfumul teilor înfloriţi“. Urmarea a fost una firească: a fugit de la gazdă fără să plătească şi s-a mutat la internat. S-a purtat acolo ca un seminarist.
