6.7 C
Craiova
marți, 19 martie, 2024
Știri de ultima orăLocalÎn satul lui Sorescu

În satul lui Sorescu

http:http://www.youtube.com/watch?v=1gvxmD5Lox8

Drumul se răsuceşte printre stejarii cu frunze uscate, crescuţi până în margine. Urcă şi coboară imprevizibil printre scheletele copacilor, lăsând să se dezvăluie în depărtare casele mărunte ale satului: satul lui Sorescu. Nu poţi să ghiceşti cum este locul, o fi unul colţuros, unul lin şi fragil ca un vers?
Casele potrivite se ivesc de-a lungul drumului, e semn că înaintăm spre inima comunei Bulzeşti. Simplitatea şi contrastul constituie definiţia perfectă a locului, casele vechi construite din cranţuri încărcate cu pământ, ridicate pe stâlpi de lemn alternează cu clădirile noi, care rup monotonia peisajului. Gura Racului este primul dintre cele zece sate care încheagă comuna din nordul judeţului, urmează Bulzeştiul sau „centrul“, cum îi spun localnicii, satul Seculeşti, Prejoi, Săliştea, Înfrăţirea, Frăţila, Poienile, Stoiceşti, Piscul-Lung. Toate înşirate, pe o distanţă de 25 km, printre coline împădurite cu stejar, frasin şi salcâm şi care te însoţesc pe toată întinderea cu pârâul Prădătorul. Modernismul este mai degrabă estompat de vechimea lucrurilor rămase încremenite, drumul neasfaltat, deşi este european, traversat tacticos de cârduri de gâşte, pâlcuri de curci şi raţe mute. Încet-încet, te confunzi cu lumea celor din „La Lilieci“, zămislită de cel care a văzut lumina zilei pe aceste meleaguri, a copilărit aici până a plecat să vadă Craiova din car.

Sorescu de la primărie

Bulzeştiul, cel mai răsărit dintre cele zece sate ale comunei, este centrul de gravitaţie al întregii comunităţi. Aici este primăria, clădire înaltă şi portocalie cu tocărie din PVC. Peste drum, clădirea „dispensarului“, care găzduieşte azi cabinetele medicale. Şcoala „Marin Sorescu“, grădiniţa şi casa lui Marin Sorescu sunt aşezate pe Drumul Judeţean 643 D, în partea stângă şi dreaptă a primăriei.
Cel care cârmuieşte azi localitatea este din neamul Soreştilor. Gin Sorescu este un nepot mai îndepărtat al marelui poet Marin Sorescu. Administrează o localitate săracă, după cum recunoaşte, cu multe nevoi şi o populaţie îmbătrânită. Puţini investitori au încercat sau încearcă să schimbe soarta comunei. „Comunele astea din nord sunt mai sărace. Oamenii migrează spre zona urbană pentru un loc de muncă, pentru un trai mai bun. Satele noastre sunt sărace, locuitorii, cei mai mulţi, sunt bătrâni, trăiesc din pensii, se gospodăresc de pe o zi pe alta. Nu ai cum să nu o recunoşti, aceasta este realitatea la ţară. Investitorii sunt puţini şi încercăm să-i încurajăm pentru că mai dau localnicilor de lucru. Ce ţine de administraţie noi facem. Am asfaltat drumurile comunale, dar aici am un mare necaz: Drumul Judeţean 643 D, care trece prin comună. Este plin de gropi, neasfaltat, prost întreţinut. Adică, am asfalt pe uliţele satului, dar drumul principal este plin de hârtoape pentru că nu-l administrez eu. Avem în lucru reţeaua stradală de apă, iar şcoala a fost renovată şi din primăvară se vor relua aici cursurile. Marile probleme sunt în celelalte sate împrăştiate pe zeci de kilometri, cu multe case părăsite, locuite de bătrâni“, explică Gin Sorescu, primarul comunei Bulzeşti.

Satul cu 16 locuitori

În satul Poienile, situat la capătul celălalt al comunei, la hotarul cu judeţul Vâlcea, mai numeroşi sunt câinii decât oamenii, fiindcă fiecare familie are trei-patru câini de pază. Aici mai trăiesc doar 16 suflete, între care doi copii. Uliţele sunt pustii, casele din bârne sunt coşcovite, într-o rână, cu acoperişul de şiţă şi prispele lăsate. Cel mai vârstnic dintre săteni, nea Gheorghe, este stăpân pe o întreagă uliţă, nu are vecini, toate casele din jurul lui sunt părăsite, proprietarii s-au dus demult în ţărână. L-am găsit în mijlocul curţii, însoţit de vreo cinci câini şi trei capre. „Îi aştept pe ăia de la cablu, aci, pe bătătură. Păi, eu sunt cel mai bătrân de pe aici, am 80 fără un an. Sunt din Craiova, dar m-am retras la ţară. Îmi place viaţa la ţară. Ia uite, eu sunt stăpân aici. Acolo nu stă nimeni, acolo nimeni, colea la fel. Sunt doar eu şi căpriţele mele, vrei să le fotografiezi? Ia să le vezi? Păi nu mai este nimeni, în capătul ălălalt mai este o «domnişoară» de 75 de ani. În rest, linişte. Când am nevoie de ceva, îmi iau maşina şi mă duc la Bălceşti. Am maşini. Am fost mecanic şi mi-a plăcut. Stau singur cuc“, spune nea Gheorghe şi o ia pe uliţă la vale, arătând cu mâna fiecare casă zăvorâtă cu lacăt. Casele vechi stau încremenite de zeci şi zeci de ani. Într-o curte se zăreşte prin scândura putrezită a porţilor o căruţă adăpostită sub pătulul ridicat pe stâlpi. În prispa casei zece un butoi cu doagele roase de cari, iar în fundul curţii o căpiţă, putrezită de fân. Toate parcă îşi aşteaptă stăpânul dus să-şi întindă puţin oasele trudite. Privind în jur, pare ireal, numai glasul lui nea Gheorghe ne aduce aminte că totul este cât se poate de adevărat. „Mariţoo! Mariţoo!“, îşi strigă bătrânul vecina de pe cealaltă uliţă. „Ia spune, Mariţo, câţi suntem noi pe aci ?“, îşi întreabă el vecina. „Păi vreo 15, ba nu, 16, am mai rămas aci în sat“, răspunde femeia de peste gard. Discută şi iar discută de-ale lor. Bătrânul se întoarce la caprele lui, iar femeia pleacă pe drum, se duce la Bălceşti să „târguie“. Plecăm şi satul rămâne în urmă pe o colină între un pâlc de stejari şi salcâmi. Orice trecător s-ar întreba dacă nu cumva a intrat în poemele soresciene, dacă nu s-a întâlnit cumva cu personajele din „La Lilieci“, cu oltenii ăia joviali, care fac haz de necaz şi nu se lasă înduplecaţi nici de necazurile, nici de sărăcia lor.

Brânză de Bulzeşti pe piaţa din Bucureşti

Micii întreprinzători sunt rari în Bulzeşti, dar aceia, câţi sunt, nu se dau înapoi de la muncă. Au moştenit munca asta de la moşi-strămoşi, au pământul şi animalele şi trebuie să dea din mâini. Cel puţin aşa vede lucrurile familia Papa din satul Frăţila. Cei doi soţi, Ioana şi Ion Papa, s-au gândit să pună pe picioare cu fonduri din afară o mică făbricuţă de procesat lapte, dar, după ce au făcut proiectul, după ce au cheltuit nişte sume de bani, nu au obţinut nimic. Oamenii nu s-au dat bătuţi şi acum au ajuns să livreze săptămânal câte 500, 600 kg de brânză pentru magazinele de desfacere din Craiova şi Bucureşti. „Avem o fermă cu vreo 300 de oi, peste 200 de capre, 20 de vaci. Producem brânză pe care o livrăm unor magazine particulare din Craiova şi Bucureşti. Oile sunt mai productive, fiindcă vindem şi carnea de miel. Am încercat să facem o făbricuţă de procesat lapte, dar după ce am cheltuit 300 de milioane nu ne-am ales cu nimic. Ideea asta ne-a venit după ce eu, ca proiectant, şi soţul meu, inginer, am rămas fără serviciu. Aveam două fete la şcoală şi trebuia să ne descurcăm. Am cumpărat animale, aveam pământul rămas de la părinţi, am mai concesionat 30 ha şi cultivăm ovăz, lucernă, porumb. Aşa ne descurcăm. Nu am făcut un calcul al profitului, câştigăm cât să întreţinem animalele, să ne ţinem pe noi şi fetele. Munca în agricultură este grea şi murdară, dar acum nu mai putem da înapoi“, explică Ioana Papa. Femeia rotofeie, încălţată în cizme de cauciuc, merge apăsat prin nămolul până la gleznă. Deschide uşile grajdurilor din care răzbate mirosul înţepător de bălegar şi glasul subţire de miei. Îşi prezintă într-un fel aparte rasele de animale, cotele de lapte pe care le dau, hrana necesară pentru ele.

Ferma de păsări

În grajdurile fostului CAP din Bulzeşti prinde viaţă altă afacere: găini ouătoare. Aici, un tânăr de doar 21 de ani a avut curajul să investească împreună cu un alt asociat sume frumoase de bani. Au cumpărat 5.000 de găini pentru ouă şi în urmă cu câteva luni am demarat producţia. „Banii îi am de la părinţi, eu mi-am găsit asociatul şi administrez la acest moment ferma. Este începutul, am achiziţionat cele cinci hale ale CAP din Bulzeşti, am adus găinile şi acum producem. Livrăm în Craiova toată marfa, la magazine, patiserii, restaurante. La fermă, programul începe la ora 6.00 dimineaţa şi se termină la 9.30 seara. Angajaţii hrănesc păsările, strâng ouăle, fac curat. Cea mai bună perioadă pentru noi este cea a sărbătorilor şi atunci cât pe piaţă sunt mai puţine ouă din gospodăriile individuale“, spune Marius Gabriel Georgescu, administratorul fermei. Este un tânăr care încearcă să înveţe din mers tainele afacerilor în zootehnie.

Copiii de la ţară se pierd

Sărăcia şi vârsta înaintată a locuitorilor din comuna doljeană Bulzeşti îşi pun amprenta şi asupra învăţământului. Elevii celor trei şcoli, câte sunt în comună, sunt tot mai puţini. În prezent, 154 de elevi frecventează cursurile. „În comună avem trei structuri şcolare şi două grădiniţe. Copiii vin la şcoală. Altceva ne omoară pe noi: sărăcia, problemele din familie. Dacă 25% dintre elevi provin din familii normale, fără probleme, cu venituri, restul de 75% întâmpină tot felul de greutăţi: mulţi copii se pierd pe parcurs. Cum să dea randament un copil care mănâncă doar pâine cu margarină, iar gustarea de la şcoală o împarte cu fraţii? Mulţi sunt lăsaţi în plasament, mamele migrează dintr-o localitate în alta, se recăsătoresc şi nu mai au grija lor. Noi încercăm să-i ajutăm cu ce putem, dar nu putem face imposibilul. Avem profesori care îi iau acasă cu microbuzul ca să-i pregătească pentru examene şi îi aduc a doua zi. Unii vin şi adorm lângă calorifer pentru că acasă nu au căldură. Sărăcia îi împiedică să progreseze“, afirmă directoarea Şcolii din Bulzeşti, Adriana Bărbuţu. Totuşi, în învăţământul din Bulzeşti se întâmplă şi lucruri frumoase. În curând, Şcoala cu clasele V-VIII a fost renovată şi în primăvară elevii vor relua cursurile într-un imobil nou. Cum şcoala poartă simbolic numele poetului care s-a născut în Bulzeşti, Marin Sorescu, aici va fi ridicat un bust al poetului.

„Viaţa mea este aici“

O pată de culoare în comuna Bulzeşti o reprezintă medicul din localitate. Este sudanez de origine şi a venit în România în 1988, când a obţinut o bursă la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Craiova. Hisham Tageldin a ales însă să rămână aici, printre olteni, chiar dacă în anul 2000 a ajuns medic într-un sat de ţară, uitat de Dumnezeu, Frăţila, comuna Bulzeşti. Aici el a luptat să înfiinţeze un centru de permanenţă şi a reuşit în 2008.
„Eu cunoşteam numai Frăţila. De la 1 ianuarie sunt aici, lumea este mai altfel. Clădirea de aici trebuie mult transformată, cu apă caldă, cu dotări. Oamenii sunt foarte bolnavi, 50 de oameni vin zilnic să «se caute». Natalitatea scade vertiginos. În ianuarie am avut şase decese şi nici o naştere, în februarie am avut patru decese şi o naştere. Iar oamenii au vârste înaintate, trăiesc mult, şi până la 80, 90 şi 100 de ani. Când oamenii au nevoie, vin la noi sau ne cheamă. Noi avem Centrul de permanenţă. Ajungem să facem consultanţă şi la domiciliu. Noi vrem să-l facem centru de primire urgenţe. Aici am avut naşteri; avem o zonă arondată mult mai mare, am mers şi la Bălceşti, şi chiar în Craiova, mergem acolo unde este nevoie de noi. Avem ambulanţă dotată cu medic. Ce este interesant la pacienţii de aici? Interesant este faptul că oamenii au nevoie de noi şi ştiu să ne spună mulţumesc măcar. Contează foarte mult relaţia cu bolnavul. Să-l laşi să vorbească, să nu-l priveşti de sus, să nu-l grăbeşti, să-l iei încetişor. Să ştii să discuţi cu el.
Viaţa mea este aici, sunt oltean. Eu vreau să aduc aici tineri pe care să-i formez pentru viitor“, povesteşte Hisham Tageldin.

Poarta lui Sorescu, ferecată

Am lăsat la urmă tot ce este mai frumos şi mai reprezentativ pentru comuna Bulzeşti, Casa Memorială Marin Sorescu şi pe fratele mai mare al marelui poet, Nicolae Sorescu, şi el tot poet. Dezamăgire, Casa Memorială este ferecată mai tot timpul. Certurile dintre neamuri ţin departe curioşii care vor să treacă pragul casei ridicate de Marin Sorescu î n satul natal. Despre Nicolae Sorescu, localnicii spun că, deşi are 91 de ani, este perfect lucid şi „cum stă aşa, cu tine, îţi şi face nişte versuri. Acum este plecat la copii, la Bucureşti“, spune Ilie Cimpoeru, parcă mai preocupat că guvernul îi impozitează scroafa cu purcei decât de amintirea poetului.

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS