S-a întâmplat în 1998. Oficial, virusul şi-a făcut loc în organismul său „printr-un ac nesteril“. Aşa a sunat declaraţia oficială. Părinţii au aflat târziu, când copilul a ajuns în clasa a VII-a. „Peste un timp, au fost nevoiţi să-mi spună şi mie. N-am înţeles prea bine ce însemna HIV. Am priceput doar că nu e de glumă. Cel mai ciudat a fost că trebuia să tac. Să nu afle nimeni. Nici măcar cu sora mea nu trebuia să vorbesc….“.
O să-i spunem, simplu, Ana. Este unul dintre cei 10.500 de copii infectaţi cu virusul HIV, în perioada ‘87-’89, imediat după naştere, în spitalele din România. Prea multe lucruri nu s-au declarat nici atunci, nici acum. Oficial, nimeni nu şi-a asumat o vină pentru ce s-a întâmplat, într-un timp atât de scurt, în oraşe diferite ale ţării. Ana are acum 20 de ani. O parte din ei i-a petrecut prin spitale. În ceilalţi, a devenit dependentă de medicamente. „Eram prea mică atunci să mai ţin minte ce se petrecea. Dar mama îmi povesteşte că până la trei ani am stat numai prin saloane. Pe la zece, am avut un accident. Eram la bunici, la Roşiori, şi am căzut din leagăn. Ţeasta era aşa lovită încât medicii au spus că nici nu mai are rost să ne internăm. Mandibula era desprinsă, osul din stânga era făcut zob, iar la cap, cu trei milimetri lovitura n-a fost fatală. Cineva s-a încumetat, am făcut tomograf, apoi au urmat şase operaţii. Am avut dinţişorii cusuţi, ca să se fixeze mandibula. Am tras câţiva ani buni cu problema asta. Am avut parte numai de belele. Superofertă!“. Râde. Are un aer degajat, dar, dincolo de calmul vorbelor, are maturitatea unui adult crescut cu suferinţă, în necazuri.
„Nu ţes vise“
Pe Ana am cunoscut-o undeva în oraş. Un tânăr ca oricare altul, poate un pic prea serios sau poate doar percepţia mea a fost de vină. „N-am nimic deosebit. Sunt ca şi ceilalţi, poate în plus dorinţa de a trăi, de a experimenta, de a preţui ceea ce mi se întâmplă acum. Nu fac planuri, nu ţes vise. Nu ştiu dacă e incapacitate personală sau e din cauza experienţelor. Încerc să fac ce-mi place: paraşutism, fotografie, speologie. Merg cât pot de des la munte. De-asta am şi ales să fac Geografia. Umblu mult. Şi-mi plac la nebunie muntele şi drumul. E şi asta o lecţie a vieţii. Să înveţi să apreciezi drumul“, adaugă Ana, cu zâmbetul pe buze. Când a aflat că poartă virusul, două lucruri a urât: întâi că avea să fie legată pentru tot restul vieţii de un tratament. „Pentru mine, e o mare limitare“. Apoi, faptul că nu putea vorbi despre asta. „Cea mai cruntă regulă pe care am învăţat-o încă de la început“.
Ceva nu e în ordine
Avea 13 ani când a făcut zona zoster. „Am şi acum cicatrice ca de arsură. Boala doare cumplit. Doare atât de tare încât nici nu mai poţi respira. Şi am ceva experienţă la capitolul suferinţă. Atunci mi-au făcut în spital, fără să ştim – nici eu, nici părinţii – testul HIV. A ieşit pozitiv. Medicii au vorbit cu ai mei şi le-au recomandat începerea tratamentului. Li s-a explicat că din momentul în care îl voi începe nu va mai fi cale de întoarcere. Părinţii mei au dat semnătură că refuză. Ştiau foarte bine cât m-am plâns de medicamente, că abia reuşisem să mă liniştesc şi eu şi să scap de ace, aparate şi pastile şi că n-aş fi acceptat să o iau de la capăt“. O vreme, nici nu s-a simţit nevoia. Numai că Ana a început să dea semne de oboseală: la şcoală nu putea sta mai mult de trei ore, simţea nevoia să meargă acasă şi să doarmă, apoi i s-au umflat ganglionii şi a trebuit să se interneze din nou. „Mama şi tata deveniseră tensionaţi şi foarte nervoşi şi mă enervau şi pe mine cu starea lor. Atunci mi-am dat seama că se întâmplă ceva. Până la urmă, mama mi-a spus că e ceva în neregulă şi că va trebui să iau multe pastiluţe. Au încercat să spună că e alegerea mea… Erau distruşi. La cum arătau, nici nu aş fi putut alege altceva decât tratamentul“, povesteşte Ana. N-avea nici 14 ani când a aflat că e infectată cu virusul HIV. „Nu cunoşteam nimic despre boală. Mai mult, nici nu înţelegeam. Tot ce am reţinut era că trebuia să iau din nou medicamente şi să nu vorbesc cu nimeni despre asta. Nici măcar sora mea n-a aflat doi, trei ani“.
Dependenţa de pastile
În afara familiei, lucrurile nu prea se schimbaseră. La şcoală, pentru că Ana a lipsit mult, se ştia că are o problemă de sănătate. Discreţia o proteja de curiozităţile colegilor, nu şi de prejudecăţi. „S-a-ntâmplat într-un an să vină cineva în clasă cu un sondaj de opinie despre sex şi contracepţie. Erau întrebări de genul: «Cunoşti persoane seropozitive? Ai accepta să ai un coleg seropozitiv?» Colega mea de bancă, fata cu care mă-nţelegeam foarte bine şi cu care petreceam mult timp, a comentat atunci: «Vai, eu m-aş muta din şcoal㻓. Ana râde ca de o glumă reuşită. „Am rămas colege de bancă până la sfârşit. Nu i-am spus niciodată. Recunosc că m-a tentat enorm în ultimul an să-i dezvălui adevărul. Ar fi fost şi pentru ea o lecţie…“. Totul se schimbase: acasă, la şcoală. „Uram dependenţa de medicamente şi faptul că eu mă modelam şi-mi conturam viaţa după tratament şi nu invers. Uram faptul că alţii greşiseră, dar eu eram cea care trebuia să suporte consecinţele“. Încă se simte o urmă de revoltă în glas, atunci când povesteşte. Şi recunoaşte că nu a reuşit să scape de gândurile din acea perioadă: „Ştiu că totul se petrece aici“ – arată cu degetul spre cap. „De aici trebuie să plece transformarea. Prima îmbunătăţire a fost prin 2003, când am plecat într-o tabără. M-am calmat mult atunci. Şi am conştientizat cât de greu e să ţii un secret. Mai ales când e vorba de prieteni. Viaţa mea se schimbase radical şi eu nu puteam spune nimic nimănui. În tabăra respectivă, am înţeles că există şi alţii cu aceeaşi situaţie. Am văzut abordări diferite. M-am întors mai liniştită. Dar încă eram revoltată pe numărul medicamentelor – luam 14-15 pe zi. Acum am ajuns la 12, pentru că am schimbat schema -, pe reacţiile adverse, pe faptul că slăbisem. Ştiu că sunt oameni care suferă mult mai mult, mai cumplit, dar … vreau o viaţă mai bună pentru mine. Asta era pretenţia mea. Preferam să merg pe ideea «Se poate mai bine!» şi nu pe «Doamne, bine că nu e mai rău!»”, continuă să-şi dezvăluie o parte din sine Ana.
„Era momentul să fac ceva“
Are ochii mari, căprui şi priveşte sfredelitor, direct, aproape analizând omul pe care-l are în faţă. Rezemată de scaun, îşi ţine mâinile mai mult în buzunarul de la haină. Se opreşte ca şi cum ar căuta în minte, printre gânduri, printre amintiri, ce este mai important. „Cred că atunci am început să înţeleg că n-o să scap prea curând de tratament. Înţelegeam că, dacă mă revolt, n-o să rezolv nimic. Era momentul să accept că medicamentele îmi schimbă viaţa şi că trebuie să fac şi eu ceva. Încet, încet, am început să iau atitudine. Am devenit mai deschisă. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i spun surorii mele, fără ştirea mamei. Apoi unei prietene, apoi alteia… A fost greu să le vorbesc despre regula de a păstra tăcerea. Mi se părea un gest egoist să pun cuiva în cârcă să nu mai spună nimănui. Pentru că ştiam prin ce treceam eu. În timp, m-am autoeducat să compensez: OK, suport tratamentul, dar vreau altceva. Aşa am ajuns să profit de orice lucru frumos: merg des la munte, fotografiez mult, m-am apucat de speologie. Mă bucur de ce am acum, de ce-mi oferă prezentul. Fiecare lucru te maturizează, te deşteaptă şi te face să apreciez viaţa. Şi atunci îţi dai seama că merită. Dacă nu mi-ar fi plăcut atât de mult…“
