Fără să se uite în ochii tăi, fără să te descoase de moşi, strămoşi şi alte rubedenii cu boli la dosar, ştie dintr-o atingere unde te doare cel mai rău. Cu mişcări vârtoase sau, dimpotrivă, delicate, mâinile-i pricepute vindecă fără doar şi poate locul sensibil. Câteodată, cât ai clipi, alteori prin cure repetate, poate ani la rând.
Într-un cabinet din Clinica de Medicină Fizică şi Recuperare a Spitalului de Urgenţă Craiova, două mâini aleargă neobosite de-a lungul unei lombosciatici. O netezeşte, să o cunoască, apoi o frământă în locurile pe care le-a găsit sensibile. Din nou şi din nou, până când simte cum contracturile musculare slăbesc, iar trupul se relaxează sub presiunea degetelor. Cu podul palmei bate apoi pielea, scurt, metodic, nedureros, zâbovind mai mult în jurul coloanei şi al bazinului. Şi cu aceeaşi precizie a mişcării, aplică de-a lungul şi de-a latul zonei suferinde vibraţiile de calmare. Încă o netezire, şi tratamentul este gata. Pacientul se ridică şi iese pe uşă cu durerea evident atenuată. Nu-i timp decât de o spălare pe mâini şi intră altul. Iar palmele îşi reiau mişcările energice, calculate.
„Sunt zile în care nu prea ai timp să faci o pauză. Opt ore în care nu mă abat cu nici un preţ de la toate manevrele care trebuie respectate într-un masaj. Este un consum mare de energie, este obositor, dar îmi place ce fac. Şi acesta este un remediu destul de bun împotriva oboselii“, spune, în timp ce îşi ia în primire următorul pacient, cu aceeaşi vioiciune de parcă ar fi fost primul.
Ion Giulea, masor la Spitalul de Urgenţă, s-a născut nevăzător, într-o familie în care alţi doi fraţi i-au împărţit destinul, deşi ambii părinţi au fost complet normali. A avut norocul însă să fie îndrumat pe o cale menită să-i uşureze oarecum soarta potrivnică. Astfel, a urmat grădiniţa, şcoala primară, gimnaziul şi Liceul pentru Deficienţi de Vedere de la Cluj-Napoca. Prin educaţie, a reuşit astfel să afle că nu este cazul să se considere condamnat la o viaţă ascunsă în întuneric şi searbădă, ci, dimpotrivă, să urmeze o meserie care să îi dea satisfacţii profesionale, dar şi bucuria lăuntrică de a-i ajuta pe semenii lui aflaţi în suferinţă.
Tehnica specială: blândeţea
După ce a absolvit Şcoala Postliceală de Balneofizioterapie din Bucureşti, în 1977, Ion Giulea s-a angajat ca asistent balneo-fizio-terapeut la un spital de recuperare din Argeş. Câţiva ani a lucrat apoi în policlinica întreprinderii Electroputere, iar din 2003 s-a mutat în Spitalul de Urgenţă Craiova.
„Aici suntem nouă masori, şi toţi nevăzători. Este firesc să fie aşa, pentru că, se ştie, în lipsa vederii, celelalte simţuri ale noastre sunt mult mai dezvoltate – cel tactil în mod special. Şi chiar istoria arată că masorii încă din antichitate erau orbi… Astăzi, lucrurile nu mai stau chiar aşa. S-au înfiinţat nenumărate şcoli de masaj, la care oricine se poate înscrie. Cum statul nu oferă meserii protejate pe care să le practice doar nevăzătorii, iar societatea este destul de reticentă la această deficienţă, locurile de muncă pentru nevăzători sunt foarte puţine“, explică Ion Giulea situaţia deloc fericită, în vreme ce se pregăteşte temeinic pentru următorul pacient.
Cu faţa deodată mai surâzătoare şi mai blândă, se apropie de un nou-venit: George, un voinic de nu mai puţin şase luni şi jumătate! Cu deosebită atenţie şi delicateţe, bărbatul îl aşază pe micuţ comod pe pat, îl mângâie uşor pe păr şi începe tratamentul.
„Sunt foarte multe tehnici de masaj, iar noi practicăm ceea ce recomandă medicul. George, de exemplu, e cunoştinţă veche: nu are nevoie de relaxare sau de masaj sedativ, ci de recuperare. A făcut o pareză de plex brahial. La naştere, medicii l-au tras de mânuţă şi a făcut o întindere de nerv. Din februarie, mama lui a venit la noi să-l recuperăm, iar astăzi termină a treia cură, fiecare având câte zece şedinţe. Va reveni în iunie, pentru o altă serie, şi vom continua până când recuperarea va fi completă. Deja dă semne bune: prinde jucăriile şi cu mâna stângă“, zâmbeşte masorul, verificându-şi vorbele: îşi pune arătătoarele în pumnişorii grăsulii şi îl aţâţă pe copil să-l strângă tare. „Ce faci, mă, gâgâlice mică, ia zi? Dai noroc, da, dai noroc cu mine?? Hai, bravo, aşa, uite ce voinic eşti! Hopa… Bravo, gâgâlice mică…“.
„Îi cunosc pe ei, mă cunosc pe mine“
După George – gâgâlice, pacienţii se ţin şir: o reumatică, o persoană care suferise o fractură, un domn cu accident vascular şi alte câteva dureri, fiecare aflându-şi salvarea – sau măcar ameliorarea – în mâinile lui Ion Giulea. Masorul e obosit, dar ziua nu a fost deloc una grea.
„Fiecare jumătate de oră este o experienţă pentru mine. Cunosc oameni de diferite condiţii sociale, cu destine diferite. Şi toţi cei care vin aici au o suferinţă, măcar fizică. Îi cunosc pe ei şi aşa mă cunosc mai bine pe mine. Şi de fiecare dată încerc să le ridic moralul… Plec acasă obosit, dar găsesc întotdeauna metode de relaxare: citesc – braile sau cd-uri audio – sau particip la diferite activităţi organizate de Asociaţia de Nevăzători de aici, din Craiova. A doua zi o iau de la capăt: „să văd“ şi „să aud“ durerile acelora care şi le mărturisesc aici, după perdeaua asta de pânză“.
