Weimaranerul aparţine, la origini, grupului de câini de muncă, dar, datorită înfăţişării sale, a devenit cu timpul preferat mai ales pentru companie.
Datorită capacităţilor crescute de a învăţa, câinii din rasa Weimaraner sunt utilizaţi foarte des pentru concursurile de dresaj, apărând în ultima perioadă din ce în ce mai mult şi pe ringurile de prezentare. Potrivit site-ului zooland.ro, câinii din această rasă au blana scurtă şi ochii de un albastru intens. Sunt înalţi, îşi păstrează o graţie deosebită în alergare, prezenţa lor este extraordinară, putând fi comparaţi cu unele rase de cai din punct de vedere al stilului de alergare. Există două varietăţi ale rasei: cu blana scurtă şi lungă, a doua fiind mai comună şi încă neacceptată în Statele Unite ale Americii, spre exemplu.
Un Weimaraner poate atinge 69 de centimetri înălţime şi 27 de kilograme, dar există şi exemplare care pot depăşi sensibil aceste cote, deşi ele se încadrează în categoria excepţiilor. Preţul unui astfel de câine nu este mare, dar asta nu înseamnă nici pe departe că ei sunt câini ieftini. În cazul acestei rase, cu cât este mai mare preţul plătit, cu atât mai ridicată va fi şi calitatea căţeluşului, exemplarele mai ieftine fiind mai îndepărtate de ceea ce trebuie să însemne rasa. Durata de viaţă este de 9-15 ani. Un Weimaraner poate aduce pe lume şase-şapte căţeluşi la fiecare naştere.
Istorie
Originile exacte ale câinelui nu sunt cunoscute nici în ziua de astăzi, chiar dacă un exemplar poate fi admirat într-o pictură din jurul anului 1600 a lui Van Dyke. Se crede că provine din Pointerul german cu păr scurt şi este posibil să fi fost încrucişat cu Bloodhound. Rasa îşi trage numele de la unul din nobilii de la curtea lui Charles August, Marele Duce de Weimar, pe atunci fiind folosit la vânătoare, începând de la iepuri până la lei, cu care nu se ferea să se „dueleze“. Când, târziu, după 1800, aceste obiceiuri au dispărut, rasa a intrat şi ea într-un con de umbră, fiind aproape de extincţie. Totuşi, s-a trecut la dezvoltarea ei, un secret pe care Germania l-a ţinut ascuns până în 1929, atunci când câteva exemplare au trecut Oceanul, ajungând în Statele Unite ale Americii. În 1943, clubul american a acordat şi el, în sfârşit, recunoaşterea oficială acestui câine.
Sunt câini deosebit de inteligenţi, care pot înţelege imediat ce se vrea de la ei. Stăpânul trebuie să fie foarte încrezător şi aspru atunci când îi instruieşte, pentru că sunt câini cu un caracter puternic, care nu se lasă uşor. Sunt excelenţi pentru familie. Sunt inteligenţi, prietenoşi, energici şi extrem de vigilenţi, fiind capabili să anihileze încercările eventualilor intruşi de a pătrunde în casă. Din cauza modului lor de a domina lucrurile şi a tendinţei de a fi foarte încăpăţânaţi, nu sunt recomandaţi pentru cei care nu au mai avut înainte un câine. Pentru a vă asigura liniştea în casă, Weimaranerul trebuie scos zilnic la plimbări lungi, care să depăşească două ore. În cazul în care nu le asiguraţi aceste ore, vor fi nefericiţi şi se vor transforma, în interiorul casei, în nişte animale distructive. Le place la nebunie să înoate şi să aducă înapoi lucrurile aruncate de dumneavoastră, aşa că aceste două activităţi nu trebuie neglijate atunci când vă faceţi planuri pentru ei. Dresajul lor trebuie să înceapă devreme, pentru a vă asigura că în casă nu veţi avea un câine care să roadă, să sape şi să alerge toată ziua, tendinţe la care sunt predispuşi în cazul în care nu aveţi cu adevărat grijă de ei.
Hrană şi boli
Câinii acestei rase nu sunt mari gurmanzi şi nici nu pun probleme în ceea ce priveşte mâncarea, astfel că îi puteţi hrăni şi cu ceea ce mâncaţi dumneavoastră la masă. Deşi nu mănâncă foarte mult, în zilele friguroase de iarnă nu este deloc o idee rea să suplimentaţi porţia de hrană pe care o primeşte, pentru că ea îl ajută să treacă mai bine peste o perioadă a anului pe care nu o iubeşte în mod deosebit.
Câinii din această rasă sunt afectaţi, în general, de toate problemele canine existente, dar frecvenţa îmbolnăvirii lor este departe de a crea probleme posesorului. Mai des se confruntă cu infecţii ale urechii, pe care le contractează uşor, şi cu probleme cu şira spinării, care îi fac să pară cocoşaţi, pe măsură ce nervul spinal este apăsat de coloană.
