În cunoscuta carte a lui Nicolae Iorga „Sate și mănăstiri“, autorul a dedicat și provinciei Oltenia un capitol aparte. Cetatea Banilor de la începutul anilor 1900 l-a încântat pe marele istoric și om politic român, Iorga afirmând că în această veche reşedinţă a Banilor, această semicapitală timp de trei sute de ani, „trăieşte şi până astăzi un mândru spirit de conştiinţă locală“.
În capitolul dedicat Olteniei, Nicolae Iorga începe cu Mehedinți, continuă cu Gorj, apoi cu Doljul și, la final, Vâlcea. Prima localitate din Oltenia descrisă de Nicolae Iorga e „Craieva“ (aşa apare consemnat în primul rând al textului).
„Centrul, luminat electric, face o mare impresie“
Descrierea oraşului la ora întunecării în viziunea lui Iorga (am respectat ortografia vremii): „Craiova văzută noaptea la sosire. Ce e vrednic de laudă, e pavagiul solid şi bine întreţinut, strada larg tăiată. Casele nu se potrivesc între ele, ca de obiceiu la noi, – unde oraşele se desvoltă din sat, care, acesta, are bordeiele sau căsuţele ţăranilor, cârciuma neîngrijită a Evreului sau a Grecului şi falnicele curţi boiereşti ale proprietarului, pe lângă care se adaugă la oraş splendoarea clădirilor publice înălţate sus şi încăpător din adevărata nevoie sau şi din risipa împrumuturilor şi setea de a părea. Deci, şi aici, biete căsuţe locuite, vile nelocuite (lumea e încă la băi), grilajuri de fier, garduri care cad, cârciume cufundate în pământ; un admirabil Palat Administrativ, mai impunător ca aparenţă, dacă nu ca soliditate, decât cutare palat princiar străin (ca să nu-l compar cu modesta căsuţă albă a reginei Wilhelmina din Haga).
Centrul, luminat electric, face o mare impresie. Se văd cartiere de case înalte, lipite una de alta, ca «Lipscanii» Bucureştilor. În faţa unui admirabil otel care se termină acuma, – gust ultramodern, faianţe colorate, proporţii măreţe, – mă opresc la unul mai vechiu, dar tot aşa de încăpător, unde petrec noaptea constatând că oraşul Craiova are pe stradele sale bine pavate, care răsună puternic, până la ceasuri înaintate şi apoi des de dimineaţă, o circulaţie destul de apreciabilă pentru cine ar voi să doarmă şi nu poate. Din judeţul de ţărani şi moşneni, – de ţărani mai mult moşneni şi moneni mai mult ţărani, – al Gorjului, am venit iarăşi într’o reşedinţă a boierimii, ca Bucureştii, ca Iaşul“.
„Case particulare de toată frumuseţa, în genul vilelor cochete…“
Apoi, Iorga descrie Cetatea Băniei ziua: „Văzută ziua, Craiova e cum mi-o închipuisem. Două mari strade se taie cruciş. Cea mai mare cuprinde prăvăliile mai însemnate (nu oficiile publice, care nu sânt toate impunătoare şi se află, cele mai multe, răspândite, după răul nostru obiceiu, prin unghiuri puţin văzute şi cercetate de călători). Sânt pe dânsa şi case particulare de toată frumuseţa, în genul vilelor cochete, cu grădiniţă în faţă, pe care şi le doreşte tot Românul şi care nu sânt decât floarea bogată, de seră, a umilei floricele de câmp -, casa ţăranului. Între ele se iveşte, veselă în mijlocul arborilor, o frumoasă biserică roşiatecă, una din cele trei mari biserici, toate modernisate cam în acelaşi fel, ale Craiovei.
De la un loc caracterul elegant, european al stradei slăbeşte, cu toate că pavagiul îngrijit merge mai departe. Aici se văd case mici, risipite, magherniţi pe maidanuri goale, locuinţi cufundate în pământ, praf (o! e destul în Craiova şeasă!), – ba chiar o râpă cu puţină apă înăbuşită de un gunoiu care nu miroase frumos. Dar, dincolo de podişul peste această gârlă, lucrurile se dreg.
La capăt e ceva ca o grădină, care nu pare să fie mare. Când însă străbaţi mai adânc prin aleile, – din care cu timpul, fireşte, va dispărea praful inherent începuturilor, – atunci îţi dai samă de bogăţia elegantă a acestei grădini, de sigur unică, desemnată de un meşter străin cu idei proprii. Fondul era o veche livadă, cu totul părăsită – , cam ca partea nedeschisă publicului din zăvoiul de la Târgul-Jiului. Din acest fond bătrân vin înalţii, frumoşii arbori. Dar între ei şi între multele plantaţii nouă s’au deschis drumuri mari, cărări, poteci; s’au sămănat chioşcuri şi case de ţară, care puteau fi româneşti în loc să fie sviţeriene, s’au ridicat podoabe romantice, s’au deschis perspective. Grădina se înfundă de nu-i vezi capătul, în câmpia undulată a Jiului, pe care e aşezată Craiova: ea trece peste un lac limpede, peste râul ce porneşte din acesta; şi, departe, se găseşte chiar un frumos pod peste o adâncitură a terenului. Rămâne acum ca această podoabă să fie îngrijită după cuviinţă, ca drumul spre dânsa să fie de o frumuseţă mai uniformă, rămâne ca gârla să piară. Lucruri uşoare pe lângă cele grele ce s’au făcut.
Şi iarăşi rămâne ca lumea din Craiova (nu «lumea bună» din Craiova, ca unitate omenească deosebită) să se deprindă cu utilisarea parcului, care va fi înzestrat cu tot felul de distracţii. Deocamdată copiii rătăcesc pe alei, «partii-fine» mi s’au părut că-şi află lăcaşul prin pavilioane, ca în cine ştie ce colţ dubios al Parisului, iar oamenii bogaţi, cu însemnătate, vin, se plimbă şi se duc cu trăsura într’o grădină făcută pentru a fi gustată pe jos. Trăsurile sânt, ce e dreptul, bune, distanţa face să apară naturale colorile aşternute pe obraz cu pufurile, ighemoniconul strămoşesc are drepturile sale; în sfârşit, la Bucureşti lumea se primblă cu trăsura.
Da, dar în Bucureşti e şosea, pe când aici e parc, e grădină, – deci alt ceva“.
„Boierimi dârze şi aplecate la împotrivire şi turburări…“
Iorga face şi alte aprecieri asupra Craiovei şi o locuitorilor săi: „Una din stradele transversale merită atenţie şi procură o mare bucurie cui îşi studiază ţara cu interes şi dragoste. Pe ea se întind, de o parte şi de alta, prăvălii numai româneşti, ţinute, poţi zice, de ţărani pentru ţărani. Ce curăţenie, ce hărnicie, ce înţelegere şi ce cuviinţă! Meşterul cojocar îşi coase cinstit şi răbdător, cu gust, cojoacele albe împodobite cu cusături; meşterul căciular tunde pe formă miţele căciulei. Negustori de acelaşi fel stau unul lângă altul fără inimă rea, fără să caute a-şi smulge muşteriii, cu gura mare. Cumpără cineva de unde-i place. Şi calfele, curate-curate, băieţi de ţăran, voinici, voioşi, cu uitătura aşa de senină, aşază în lăzi isprăvile meşterului. Întâia oară mi-a fost dat să văd aici o industrie, un comerţ românesc izvorîte din vechi timpuri, din şi pentru viaţa satelor, înaintând în vremi moderne şi prosperând. Cine n’a fost în Oltenia nu-şi poate da sama de armonia ce se poate îndeplini numai prin puterile noastre, fără nici o infiltraţie străină, şi de caracterul senin în care se îmbracă această armonie.
E curios că în această veche reşedinţă a Banilor aproape Domni, cu steagul lor,- grapa -, cu Divanul lor, cu pecetea lor poruncitoare, că în această semicapitală timp de trei sute de ani, în care trăieşte şi până astăzi un mândru spirit de conştiinţă locală, în acest loc de adunare şi petrecere a unei boierimi dârze şi aplecate la împotrivire şi turburări, trecutul s’a şters cu totul, îngropat în temeliile vilelor de stil bucureştean sau ale masivelor edificii publice. Bisericele, afară de câte una singuratecă, tristă şi uitată, ca eleganta ctitorie din veacul al XVII-lea a Obedenilor, par făcute ieri-alaltăieri şi amintesc numai grija gospodărească de deunăzi a epitropilor; casele bogate în ştreşini, bătrânicele cu ochi de ferestre mărunte, răzimate pe braţele pridvoarelor, s’au dus, şi numai prin cutare stradă pustie, strâmtă, şi mai ales foarte strâmbă, care aburcă de la Jiiu către centrul bine pavat şi luminat, cu otelurile, cofetăriile, teatrul şi prăvăliile sale, se vede, între căpiţele de frunze ale copacilor, crescând în voie câte o casă boierească, cu geamlâcuri multe între privazuri, astăzi veştede, – aşa cum se făceau pe la 1830. Avântul de întrecere cu capitalele mari a strivit acum cu totul moştenirea şubredă a strămoşilor, în care, de altfel, tăiase de atâtea ori negre dungi de distrugere câte o raită prădalnică a vecinilor Turci din Vidin, prin şesul îngenunchiat totdeauna în calea năvălitorilor“.
