15.45 – gara e plină de oameni care forfotesc între casele de bilete, magazin ori ghişeul de informaţii. Cei de la coada de bilete se uită când la ceas, când la casieră, care are propriul ei ritm de muncă. Se mai fumează câte o ţigară asezonată cu o cafea, se îmbrăţişează care cu care, telefoanele sună, iar agitaţia e la ea acasă.
Am început să circul cu Personalul de pe ruta Bucureşti – Craiova în 2007. Pe atunci era singura variantă sigură pentru bobocul ce trebuia să ajungă nevătămat la liceu. Mi-a plăcut dintotdeauna să mă plimb cu trenul, încă de când eram mică şi veneam la bunicul meu în vacanţe, însă acum treaba era ceva mai serioasă. Nu mai mergeam de trei – patru ori pe an, ci trebuia de două ori pe săptămână să îmi iau un bilet pentru acel „şarpe mare de fiare“, cum mi-a zis mama că botezasem trenul. La început e ca la început, doar mă acomodam cu banchetele uneori inconfortabile şi cu oamenii ce mi se păreau prea diferiţi. A fost destul de uşor, ba chiar şi frumos, căci aveam doi tovarăşi de drum, doi fraţi, o fată şi un băiat pe care-i cunoşteam încă din vacanţele de la bunica. Ei erau veterani în naveta de weekend, Cătălin mereu ştia staţiile ce urmau, de parcă era un ghid.
Timpul a mai trecut, iar fiecare „excursie de două ore“ era mereu altfel şi totuşi cu aceleaşi elemente: trenul nu era altul, oamenii făceau parte din aceleaşi categorii sociale, iar manelele tot se mai auzeau într-un duet cu zgomotul de fiare. Pe măsură ce treceau lunile, începeam să devin şi eu un mic ghid şi parcă începeam să adun poveşti. Fragmente din vieţile altora sau incidente amuzante de care mai aveam parte, cu care le făceam să râdă pe colegele de cameră duminică seară. Devenise un soi de tradiţie să le povestesc timpul petrecut în tren. După o vreme deja mă întrebau ce mi s-a mai întâmplat, în cazul în care povestea mea întârzia să apară. Aşa se face că asemuiesc trenul ăsta cu un jurnal mare şi vechi, ce ascunde sute de poveşti, ale mele şi ale altor călători.
Sentimente din copilărie
Am căpătat obiceiul să călătoresc doar la clasa I, deşi nu este diferenţă extraordinară de confort, doar că oamenilor le este teamă să nu-şi facă probleme cu Naşu’ şi compartimentele nu sunt atât de aglomerate. În Personal nu se aplică regulile ca la carte, de cele mai multe ori nici biletul nu este obligatoriu, căci controlorii preferă să se tocmească pentru un ban cinstit decât să composteze un bilet amărât. Într-o duminică obişnuită, când Craiova mă aşteaptă, căutam un loc ori mai retras, ori unde să fie cineva care să îmi inspire încredere. Am avut şi experienţe neplăcute, aşa că începusem să analizez oamenii înainte să analizez bancheta ori compartimentul. Aşa am ajuns să cunosc o femeie ce părea proaspătă bunică şi care avea ochelarii fixaţi bine pe nas, ce mi-a ţinut companie timp de două ore. Prima mea impresie despre ea nu m-a înşelat şi chiar ne-am înţeles bine, am vorbit despre mine, despre fiica ei, despre viitor, despre amintiri, practic, puteam vorbi orice. Pe lângă încrederea pe care o inspira, era şi sentimentul acela că aş putea să îi spun vrute şi nevrute, nu avea legătură cu viaţa mea, aşa că era obiectivă. Era un simplu străin, ce petrecea o scurtă perioadă în tren şi era un bun ascultător. În mod ciudat, mi-a amintit de bunicul care, ca şi această femeie, mă asculta atât cât puteam vorbi, indiferent de ce prostie spuneam. După două ore m-am ales cu un sentiment din copilărie, liniştitor, şi zâmbeam fără motiv aparent.
Jurnale din tren
Poveştile femeii din tren mi le-am reamintit cu ocazia altei întâmplări. Un jurnal simplu, cu file veline, se refugiase în colţul unei banchete vechi de tren. Comoara gălbejită adăpostea o poveste de dragoste a unei liceene în an terminal ce dorea să aplice la Litere şi suferea după latină, franceză şi un timişorean. Ştiu că nu a fost absolut deloc moral să îl citesc, dar înainte de a fi morală sunt curioasă, iar asta m-a făcut să vreau să aflu motivul pentru care paginile erau îngălbenite. L-am citit pe tot până la destinaţie, deşi nu avea un final. Mi-am imaginat că studenta (pentru că firul confesiunilor se întindea pe un an) a ajuns în sfârşit să fie fericită cu timişoreanul ei, căci limbilor străine şi moarte le dăduse de cap. Oamenii, când sunt fericiţi, uită de jurnalele lor, paginile goale sunt bune când frustrările agasează orice, mai puţin o pagină albă.
Călătoriile multiple mi-au adus şi prietenii, în ciuda solitudinii pe care am încercat să o îmbrăţişez. Pescari cu biciclete, ciobani, beţivi notorii, oameni cu serviciu, navetişti, bătrâni, copii plângăcioşi, studenţi, liceeni, nici o tipologie nu lipseşte. Un tren Personal cuprinde o Românie la nivel mai mic, căci totul e în voia sorţii la fel ca şi în prezentul ţării. Câteodată e prea cald, alteori e frig şi geamul spart, uşa nu se închide, alta nu se deschide, nimeni nu are nici o autoritate, întârzierile sunt mai mult decât normale şi corupţia e în floare.
