Din disperare, cu mâna întinsă

„Singura soluţie, ca să o numesc aşa, a fost să cerşesc. Da, să cerşesc. Să apelez la mila oamenilor: o dată sau de două ori pe săptămână, merg cu soţia mea în Bucureşti, pentru că nu mă pot deplasa singur, şi cerşesc pe la semafoare. Merg în Bucureşti pentru că nici măcar copilul nostru nu ştie ce facem…“, îşi începe Eduard povestea.

„Mă numesc Eduard Daniel Păun, sunt din Craiova şi sunt nevăzător – gradul 1 de invaliditate (grav). Am absolvit în 1989 şcoala specială pentru nevăzători din Bucureşti. Am lucrat până în 1996 la Spitalul CFR din Craiova, ca maseur, până când s-a restructurat postul“. Aşezat pe unul dintre fotolii, bărbatul rememorează, stânjenit, drumul de până aici. „Din cauza altor probleme de sănătate – doctorii au descoperit că am insuficienţă cardiacă -, nu m-am mai putut angaja în altă parte“. Eduard Păun are 37 de ani. Cu boala pe care o are s-a născut, însă, până să termine şcoala, reuşea să meargă singur pe stradă. Încă mai vedea. Acum se ghidează după sunete, după ce atinge cu bastonul alb sau după braţul însoţitorului. Miopie forte cu leziuni de coroidoză miopică şi maculopatie, acesta este diagnosticul pus de comisia de examinare.

„Dacă eşti orb, stai acasă!“

„De vreo opt ani, locuiesc cu soţia mea, cu care, din lipsa banilor, nu m-am putut căsători legal, şi cu băiatul. Stăm cu chirie într-o garsonieră pentru care plătim lunar 150 de euro, plus celelalte cheltuieli (întreţinere, lumină etc.). Singurele noastre venituri sunt ajutorul social şi indemnizaţia pentru însoţitor. Doar chiria şi datoriile către stat depăşesc cei 703 lei pe care-i avem. Vă rog să mă credeţi că nu mai ştiu ce să fac. Nu ştiu dacă aceia care ne conduc îşi pot închipui prin ce pot trece. Cum e să nu ştii cum arată soţia ta, să îţi închipui doar că e frumoasă, cum e să depinzi de cineva chiar şi atunci când mergi la toaletă, cum e să oboseşti după doar câţiva metri de mers pe jos. Cu siguranţă, nu. Sunt altele mult mai importante, nu viaţa oamenilor. Ştiu că nu sunt singurul în această situaţie. Poate, poate… dacă s-ar respecta legea…. câte drepturi ar trebui să avem şi noi, nevăzătorii! În urmă cu ceva timp, mergeam cu soţia mea pe stradă şi, din greşeală, m-am lovit de un cetăţean. Eu mi-am cerut scuze, dar, cu toate că eram cu bastonul alb în mână, mi-a zis foarte nervos «dacă eşti orb, stai acasă!»“.

La mila celor avuţi

Bărbatul se frământă în fotoliu şi-şi caută locul. Îşi strânge picioarele sub trup şi rămâne nemişcat. Pe femeia de lângă el a întâlnit-o pe când se ducea să facă masaj unei doamne de pe strada Lalelelor. Ea muncea la grădină. De atunci sunt împreună. De când nu mai vede deloc, Eduard nu poate rămâne toată ziua închis în casă. Mai demult, a încercat să iasă singur afară şi a căzut pe scări. „La spital, mi-au pus mâna greşit, apoi au rupt-o şi au fixat-o din nou“. Cum numai chiria este 150 de euro, fără alte cheltuieli, au început să se adune datorii. „Singura soluţie, ca s-o numesc aşa, a fost să cerşesc pe la semafoare. Mergeam în Bucureşti, într-o intersecţie pe unde treceau vedete, politicieni. Nimeni nu s-a oprit. Unii nici măcar nu întorceau capul. Nu ne-am dus aşa departe de plăcere, ci pentru că acolo nu ne cunoştea nimeni. Iar copilul nu putea să afle. Am început acum vreo doi ani jumate, trei. Se strângeau datorii… efectiv vedeam că nu mai puteam face faţă. Şi cineva ne-a dat ideea asta. N-am crezut niciodată că o să pot să fac aşa ceva. Am plecat de acasă de vreo două ori, de fapt, de trei ori, şi ne-am întors înapoi pentru că nu puteam să cerşesc. Aveam o forţă interioară care… efectiv nu puteam. Să te opreşti lângă o maşină şi …“. Vorbele se rostogolesc una după alta, fără nici o oprelişte. Doar degetele, împreunate pe picioare, nu-şi găsesc astâmpărul. „Omul care are vede numai acolo, sus, nu se mai uită la ăl mic. Dădeau tot cei care aveau puţin. M-a impresionat într-o zi o fată care avea la ea o cremă de faţă şi una de mâini. Şi… mi le-a dat mie“, povesteşte, plângând încet, partenera de viaţă a lui Eduard. O femeie simplă, cu trăsături frumoase şi calde. Dar cu sufletul plin de amărăciune.

Fără bani de pâine

N-au apucat să se cunune, pentru că le trebuie bani pentru acte, pentru analize. Nu mai vor nici să cerşească. După umilinţa de a întinde mâna la colţ de stradă, la geamurile maşinilor, la semafoare, au îndurat şi batjocura oamenilor de ordine. „Acum o lună, ne-a luat poliţia. I-au făcut proces-verbal soţiei şi ne-au confiscat toţi banii, 51 de lei. Nimic nu i-a putut îndupleca. Absolut nimic. Nici faptul că în ziua respectivă nu mâncaserăm, nici că e posibil ca proprietaru’ să ne dea afară, nici punga de medicamente de care sunt dependent, nimic. Peste trei zile, când am fost iar, s-a întâmplat acelaşi lucru. Ne-au confiscat şi ultimul bănuţ. Noi am stat 12 ore şi am făcut 80 de lei şi ei i-au luat în cinci minute. Nu ne-au lăsat nici măcar bani de pâine. Dar, le-am spus şi lor, Dumnezeu e sus şi ne vede pe toţi. Atât că n-au dat în mine….“. În 1993, Eduard Păun a depus cerere la primărie, pentru o locuinţă. N-a ştiut însă că trebuie să reînnoiască dosarul în fiecare an. „N-am eu nici o şansă, chiar şi cu acte noi. Acum… nu mai ştim încotro să ne îndreptăm, cui să mai cerem ajutorul, ce să mai facem…“.