Testarea inimii la efort

Diagnosticul cardiopatiei ischemice este un demers complex, care se bazează pe o discuţie atentă şi amănunţită cu pacientul, pe examinarea completă a acestuia şi pe o serie de investigaţii imagistice şi de laborator. Investigaţia cea mai facilă şi mai relevantă pentru depistarea cardiopatiei ischemice rămâne, la peste 100 de ani de la descoperire, electrocardiograma (prescurtată EKG sau ECG), care aduce informaţii de mare importanţă clinică asupra activităţii electrice a inimii.
Contrar impresiei generale însă, rareori examinarea unei singure electrocardiograme este suficientă pentru a pune sau exclude cu certitudine diagnosticul de cardiopatie ischemică, mai ales pentru că între crizele de angină pectorală traseul electrocardiografic poate fi absolut normal. Un diagnostic corect presupune compararea mai multor electrocardiograme, dintre care în mod ideal una efectuată în timpul durerii, şi integrarea informaţiilor electrocardiografice cu simptomatologia clinică şi rezultatele altor investigaţii paraclinice.
Pentru a combate neajunsul datorat duratei scurte în care electrocardiograma înregistrează activitatea electrică a inimii (zece secunde), o alternativă o reprezintă Holterul, tehnică electrocardiografică modernă ce presupune monitorizarea continuă a activităţii electrice a inimii timp de 24 sau 48 de ore (timp deseori suficient pentru a demasca unele anomalii cardiace tranzitorii), căreia i-a fost dedicat un articol în cadrul rubricii permanente despre bolile cardiovasculare.
O metodă şi mai concludentă de diagnostic al cardiopatiei ischemice este efectuarea testului de efort electrocardiografic; acesta se bazează pe înregistrarea electrocardiogramei în timpul supunerii organismului – deci şi a inimii – la un efort fizic intens: alergarea pe o bandă rulantă sau pedalarea la o bicicletă ergonomică.
Prin testul de efort se urmăreşte creşterea frecvenţei bătăilor inimii la valori de aproximativ 160-180 pe minut, ceea ce conduce în cazul pacienţilor care suferă de cardiopatie ischemică la apariţia unor modificări electrocardiografice sugestive şi a durerii tipice de angină pectorală: situată în centrul pieptului, cu suprafaţă mare de proiecţie (cât o palmă) şi durată de câteva minute, asemănătoare cu o apăsare, presiune, strângere, greutate, mai rar arsură.
Testul de efort mai aduce o multitudine de alte informaţii despre pacientul care îl efectuează: capacitatea de efort, durata până la apariţia durerii pectorale, apariţia unor aritmii, rapiditatea creşterii frecvenţei cardiace, variabilitatea tensiunii arteriale la efort, gravitatea unei valvulopatii, demascarea arteriopatiei aterosclerotice periferice etc.
O variantă a testului de efort o reprezintă ecocardiografia sau scintigrafia de stres – tehnici imagistice mai laborioase şi mai costisitoare care evaluează tulburările de contractilitate a miocardului datorate suprasolicitării, folosite mai ales atunci când persoana investigată nu poate depune un efort fizic intens sau traseul electrocardiografic este neinterpretabil.
Există însă şi cazuri în care rezultatul testului de efort este neconcludent şi pentru stabilirea cu certitudine a diagnosticului de cardiopatie ischemică este necesară efectuarea unei investigaţii invazive – coronarografia, care permite vizualizarea directă a arterelor care irigă miocardul (denumite artere coronare), prin introducerea în interiorul acestora a unei substanţe vizibile radiologic. Astfel se pot identifica stenozele coronariene, adică zonele în care arterele inimii sunt îngustate prin depunerea de colesterol şi care sunt responsabile de apariţia cardiopatiei ischemice.