Electrocardiograma

Nici o altă investigaţie cardiologică nu îşi găseşte utilitatea practică în aproape toate afecţiunile cardiovasculare şi nu oferă atât de multe informaţii precum electrocardiograma. „Bătrâna doamnă a cardiologiei rămâne, la peste 100 de ani de la descoperire, cea mai valoroasă tehnică paraclinică în diagnosticul bolilor de inimă. În acest sens, ea este superioară nu doar prin disponibilitate, ci şi prin diversitatea şi bogăţia datelor obţinute unor metode imagistice contemporane mult mai „evoluate“: ecocardiografia Doppler, cateterismul cardiac, angiografia, tomografia computerizată sau rezonanţa magnetică cardiacă.
Cu ajutorul a zece electrozi amplasaţi pe pieptul şi la încheieturile mâinilor şi picioarelor unei persoane, electrocardiograma (prescurtată EKG sau ECG) ne oferă informaţii de mare importanţă clinică asupra activităţii electrice a inimii. Înregistrarea uzuală este alcătuită din 12 trasee care poartă denumirea de „derivaţii standard“ – rareori şi cu importanţă practică redusă sunt folosite şi altele. În funcţie de complexitate şi nivelul de performanţă, electrocardiografele pot tipări simultan una, două, trei, şase sau chiar toate cele 12 derivaţii.
Interpretarea electrocardiogramei trebuie făcută întotdeauna în contextul clinic al pacientului, neapărat în funcţie de simptomele pe care le prezintă, de istoricul bolii sale, de examenul fizic amănunţit şi de rezultatul altor investigaţii imagistice sau de laborator. Uneori, un diagnostic corect poate necesita înregistrarea mai multor electrocardiograme de-a lungul timpului; în acest sens, pacienţii trebuie conştientizaţi despre importanţa păstrării traseelor electrocardiografice. Mai mult, pentru că electrocardiogramele sunt imprimate de obicei pe hârtie termică şi se şterg în general după unu-doi ani, este esenţial ca pacienţii să facă şi să păstreze copii xerox ale acestora.
Stăpânirea unei tehnici corecte de efectuare a unei electrocardiograme rămâne în România secolului al XXI-lea, din păcate, un deziderat greu de realizat, în ciuda importanţei majore şi a relativei simplităţi a înregistrării unui traseu electrocardiografic corect. Amplasarea greşită (din neatenţie sau din neştiinţă) a oricăruia dintre cei zece electrozi, mişcările pacientului, purtarea unor aparate electronice susceptibile de a interfera cu activitatea electrică a inimii – toate acestea reprezintă cauze comune care pot vicia diagnosticul electrocardiografic.
Electrocardiografele contemporane, mai fiabile şi mai performante decât predecesoarele lor, oferă utilizatorului un diagnostic probabil care este de cele mai multe ori uimitor de exact. Rămâne totuşi preferabil ca medicul să-şi formeze „opinia“ proprie, independentă de a aparatului, şi abia la final să compare cele două „păreri“ pentru a-şi revizui diagnosticul, dacă este cazul.
Urgenţele cardiace, cardiopatia ischemică cronică, infarctul miocardic şi preinfarctul, aritmiile cardiace, tulburările de conducere, hipertensiunea arterială, valvulopatiile, cardiomiopatiile, miocardita, pericardita, cardiopatiile congenitale, bolile pulmonare, intoxicaţiile acute şi cronice – iată o listă succintă a bolilor la diagnosticul, evaluarea şi urmărirea cărora electrocardiograma are un cuvânt greu de spus. Mai mult decât atât, ea este o investigaţie necesară şi în cadrul demersului de confirmare a stării de sănătate a oricărui adult sau vârstnic.